– V-aţi gândit să reproiectaţi site-ul? întrebă Gibson.
Mike clătină din cap.
– Eu unul m-aş gândi la asta, continuă Gibson. Site-urile astea vechi par…
depăşite. Uitate. Dacă vrei să ademeneşti pe cineva, site-ul ar trebui să arate ca şi cum ar fi parte a unei anchete în desfăşurare.
– Bună idee, spuse Abe. Michael, ocupă-te de asta luni.
– Şi dacă tot refaci site-ul, ce-ar fi să postezi şi o parte din documentele de la FBI?
– Stai puţin. De ce să ne dăm singuri de gol? întrebă Jenn.
– Ca să aruncăm momeala. Să-i oferim individului un motiv să viziteze site-ul.
Criminalilor în serie le place să citească despre ei înşişi, nu? E o chestie bolnavă, după care se dau în vânt. Sau vezi asta doar în filme?
Jenn dădu aprobator din cap, gânditoare.
– Nu, nu o vezi numai în filme. Se răsuci spre Abe. Va trebui să luăm legătura cu FBI-ul. Oricum, e o idee.
– De acord.
Abe notă ceva în carneţel cu stiloul.
– Mâine-dimineaţă o să-l sun pe Phillip.
– Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să discut toată ziua despre web design, dar ce-ar fi să ajungem şi la partea cu WR8TH care v-a contactat?
– Da, spuse Abe. Creşterea traficului pe website m-a convins să dau interviul.
Am pus condiţia ca în interviu să pot menţiona website-ul şi linia noastră telefonică de urgenţă şi ca informaţiile astea să apară pe banda de pe ecran pe parcursul interviului şi ca link pe site-ul CNN-ului. Până la urmă, interviul s-a dovedit a fi o chestie destul de superficială. Sperasem să pot aprofunda cât de cât problema, dar nu au difuzat decât trei minute. Am avut totuşi timp să confirm că
recompensa rămâne valabilă pentru orice indiciu credibil cu privire la dispariţia lui Suzanne. Şi cam asta a fost tot. Am schimbat câteva politeţuri şi m-am întors la birou. Nici nu m-am obosit să mă uit la transmisie. Dar, la o zi după difuzarea emisiunii, am primit un e-mail. Mike?
Pe ecran apăru o nouă fotografie. Un rucsac Hello Kitty roz, aşezat pe o masă de lemn. Dincolo de marginea mesei, Gibson zări o bucată de linoleum murdar şi partea de jos a unui dulap de bucătărie. Rucsacul era uzat, dovada purtării îndelungate a unui obiect vechi şi drag. Fotografia era şi ea veche, sau cel puţin aşa părea; rezoluţia nu era aşa de clară precum cea a aparatelor digitale moderne, dar asta era o treabă uşor de regizat. În mod evident, se presupunea că rucsacul era cel din înregistrarea de la odioasa staţie de benzină de la Breezewood. Dacă
poza era autentică, pista era formidabilă.
– A trimis şi vreun mesaj? întrebă Gibson.
Abe aprobă cu o mişcare din cap. Pe ecran apăru imaginea unui e-mail.
Drăguţ interviu, George. Foarte emoţionant. Ar fi trebuit să ai grijă de ea. Cât dai pe rucsac?
Gibson se înfioră şi aruncă o privire furişă spre Abe, care rămase cu ochii aţintiţi stoic pe ecran. Fusese luat în zeflemea cu cruzime, dar era capabil să ascundă cu grijă ceea ce simţea.
– Aţi descoperit adresa de unde a fost trimis e-mailul? întrebă Gibson.
– S.lombard@WR8TH.com. Găzduită de un server particular din Ucraina, răspunse Mike. Şi, ca să pună capac, domeniul era înregistrat pe numele „V. Airy Nycetri“¹¹.
Gibson îşi dădu ochii peste cap. Nu era deloc de mirare. Site-urile obscure erau deseori găzduite de servere din ţări din Europa de Est, unde guvernele aveau treburi mai presante decât să verifice serviciile de găzduire dubioase. Creatorii de spamuri, pariorii ilegali, traficanţii de pornografie infantilă şi hackerii, cu toţii utilizau astfel de servere din locuri îndepărtate, care le garantau un anumit grad de anonimat. Foarte posibil ca persoana care trimisese e-mailul să nu se fi apropiat niciodată la mai puţin de o mie de mile de serverul folosit.
– Ce părere ai?
– Despre rucsac? Nu-mi zice mai nimic. Probabil că, dacă am vrea, am putea găsi zeci de asemenea rucsacuri pe eBay într-o clipită. Bănuiesc că a vrut să te ia peste picior doar pentru că te-a văzut la televizor.
Abe încuviinţă din cap.
– Aşa ne-am gândit şi noi.
– I-ai răspuns, nu-i aşa?
Abe îi făcu semn lui Rilling. Pe ecran apăru un nou e-mail.
Pentru o fotografie și un rucsac? Nimic. Anchetatorii noștri sunt însă foarte interesaţi să discute cu oricine deţine informaţii cu privire la caz.
– Şi?
– Şi a doua zi am primit asta.
Pe ecran fu proiectată o altă poză. De data asta, Gibson se ridică de pe scaun în timp ce rotiţele minţii i se învârteau nebuneşte în încercarea de a procesa ceea ce vedea: aceeaşi fotografie, numai că mai cuprinzătoare. Prima fotografie fusese decupată din cea aflată acum pe ecran şi care putea valora într-adevăr zece milioane de dolari.
Suzanne Lombard.
Aşa cum arăta la momentul când fugise de acasă: o copilă. Stătea la o masă
veche de bucătărie. Cu rucsacul aşezat lângă cotul stâng. Cu un pahar în mână, care părea să conţină lapte, şi privind spre aparatul de fotografiat cu un surâs obosit întipărit pe faţă. O şapcă imprimată cu emblema echipei de baseball Phillies împinsă pe ceafă.
