– De ce?
Gibson îi explică.
Abe îl întrerupse de câteva ori pentru a-i pune întrebări şi, după ce Gibson termină, rămase tăcut preţ de câteva minute.
– Bine, vreau să prezinţi concluziile tale echipei. Ca şi cum noi doi n-am fi vorbit înainte. Vreau să văd ce reacţii au.
– Bine, dacă aşa vrei. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă. Ca să fac un duş şi să mă bărbieresc. Duhnesc îngrozitor.
– De acord. O să te aştepte o maşină la ieşire. Abe se uită la ceas. La patru să fii înapoi.
Ajuns acasă, Gibson rămase sub duş până ce începu să se simtă din nou ca o fiinţă omenească. Adică bine. Chiar foarte bine. Îi lipsise munca, ştia asta, numai că nu ştiuse cât de mult. Nu se gândise că talentele sale puteau ajuta la găsirea Ursuleţului… Nu te pripi, se atenţionă singur. Nu-ţi face iluzii.
Dar dacă…?
Trecuse de ora cinci când se adunară cu toţii în sala de conferinţe. Hendricks şi Charles erau nerăbdători să afle ce descoperise, însă Gibson nu se grăbi şi îşi făcu de lucru la computer. Într-un final, Abe nu mai putu suporta suspansul.
– Hai, Gibson, luminează-ne. Ce ai descoperit?
– Bine. Păi, de la bun început m-a intrigat faptul că WR8TH a trimis două
fotografii.
– Ne-ai spus asta duminică, zise Hendricks.
– Da. Întrebarea e: de ce s-a obosit să facă asta? De ce să trimiţi fotografia cu rucsacul din moment ce ai poza întreagă? E o pierdere de vreme.
– Poate că e pur şi simplu un joc. Îi place să se joace, spuse Jenn.
– Se poate. Dar despre ce joc e vorba? Foarte probabil, persoana care a trimis poza e una şi aceeaşi cu cea care a făcut-o. De acord?
Toată lumea dădu din cap în semn de aprobare.
– Atunci, ce şanse ar avea WR8TH, dacă e într-adevăr WR8TH, să încaseze recompensa de zece milioane de dolari? Mai mică decât şansa pe care aş avea-o eu de a fi invitat la o petrecere de ziua lui Benjamin Lombard.
– Bun, şi ce-i cu asta? întrebă Jenn.
– Dacă nu pentru a încasa recompensa, atunci din ce motiv s-a deconspirat individul? Până acum a scăpat basma curată. În acest moment, autorităţile nu sunt deloc mai aproape de a-l prinde decât erau în urmă cu zece ani. Şi totuşi, omul nostru riscă enorm trimiţându-vă o fotografie incriminatoare. Cu ce s-ar putea alege din asta?
– Tipul e un narcisist, răspunse Hendricks. A fost stârnit de tam-tamul făcut de presă la zece ani de la dispariţie şi nu-i convine că n-are parte de nici un pic de atenţie. A trimis fotografia ca să ne zgândărească. Cu scopul de a atrage atenţia asupra lui.
– Are sens, dar câtă atenţie a atras de fapt? Două e-mailuri, după care nimic.
Dacă ar fi dorit să stârnească senzaţie, ar fi postat poza pe net. Sau ar fi putut să
o trimită presei. Ar fi procedat la fel ca… of, cum îl chema pe ucigaşul ăla în serie din San Francisco, care trimitea scrisori ziarelor?
– Zodiacul, răspunse Hendricks.
– Exact. La fel ca Zodiacul. Imaginaţi-vă ce vâlvă ar fi iscat dacă trimitea fotografia presei însoţită de nişte citate criptice din Biblie şi câteva ameninţări vagi.
– Ar fi avut un succes nemaipomenit pe internet, recunoscu Hendricks.
– Corect. Deci, dacă ar fi urmărit să atragă atenţia, ar fi găsit căi mai bune de a o face. De acord?
– De acord. Totuşi, să nu uităm că individul e nebun.
– Da, însă după părerea mea, aici nu e vorba de atragerea atenţiei. Aşa că să
revenim la motivele care l-au determinat să trimită două e-mailuri şi două fotografii. După părerea mea, prima fotografie a fost un test.
– Ce fel de test? întrebă Rilling.
– Un test ca să vadă dacă veţi deschide e-mailul. Iar după ce l-aţi deschis şi aţi răspuns, a ştiut că poate trimite a doua poză. A făcut exact ceea ce v-am sfătuit eu pe voi să faceţi.
– Adică?
– A pus momeala şi v-a făcut s-o înghiţiţi.
– Vrei să spui că ne-a trimis un virus? întrebă Rilling.
– Introdus în a doua fotografie.
– Nu, imposibil, izbucni Rilling. Avem un program antivirus de ultimă generaţie şi, înainte de a le deschide, am scanat ambele documente ataşate.
Rilling se uită în jur, căutând confirmarea spuselor sale, însă gestul nu fu întâmpinat cu prea multă simpatie. Abe se abţinu să intervină şi se mulţumi cu poziţia de observator. Charles se zgâi în tavan, de parcă tocmai aflase că mai avea doar şase luni de trăit. Hendricks îl privi ca o hienă care cântăreşte din ochi o antilopă prea fraieră pentru a sta cu turma.
– Am scanat ataşamentul! explodă Rilling când nimeni nu spuse nimic.
