Adevărul, trist, era că Gibson crezuse orbeşte în Duke şi, de la moartea acestuia, viaţa sa fusese o cădere liberă. Senzaţia era îngrozitoare, şi Gibson dorea să-i pună capăt. Cum suna gluma aceea veche: nu căderea te omoară, ci oprirea bruscă? Ei bine, puţini supravieţuiau impactului, nu-i aşa? Iar Gibson era dispus să îşi asume riscurile. Orice era mai bine decât asta, decât şirul de hotărâri proaste, luate în pripă, precum o săritură în apă de la trambulină. După divorţ, avusese zile când înţelesese decizia luată de Duke. O înţelesese, dar nu o iertase.
Nu se putea imagina făcându-i asta fiicei sale. Unui copil.
Se forţă să închidă fişierul cu poze, dar nu înainte de a face o copie. Pentru zile mai bune… dacă aveau să vină vreodată. Era pe punctul de a scoate CD-ul din computer, când iconiţa unei fotografii îi deşteptă o amintire. O deschise şi văzu că îl înfăţişa pe el. Nu avea mai mult de zece ani şi stătea în picioare în faţa unei fântâniţe, cu braţul întins în faţă, ţinând un broscoi enorm, pe care îl îndrepta demonstrativ spre aparatul foto. Ca şi cum broscoiul ar fi fost radioactiv. Animalul atârna de mâna lui, zbătându-şi cu indignare picioarele în aer, de parcă era o celebritate forţată să pozeze de un fan mult prea insistent.
Lângă Gibson, practic lipită de coapsa lui, stătea Ursuleţul. Purta un costum de baie care nu îi venea bine, cu slipul atârnând pe ea şi cu părul numai bucle rebele, şi se uita în sus la broască de parcă Gibson răpusese în luptă un leu.
Bărbatul uitase de epopeea vânării broaştei nefericite. Le luase o după-amiază
întreagă. Într-un târziu, o încolţiseră lângă vechea fântână din spatele domeniului, unde el o fugărise încolo şi încoace, în timp ce Ursuleţul îl ajuta, chipurile, de la distanţă, indicându-i pe unde să o ia.
După ce prinseseră broasca, amândoi îşi dăduseră seama că vânătoarea fusese cu mult mai amuzantă decât posesia asupra animalului. Broscoiul a fost şi el de aceeaşi părere şi a urinat pe el pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere. Însă
fotograful familiei Lombard îi zărise şi insistase să le facă o poză cu trofeul.
Păstraseră broasca numai atât cât să facă acea fotografie lângă fântână, după care dăduseră drumul animalului în sălbăticia de unde venise. Ursuleţul stătuse coco-ţată pe marginea fântânii şi îi făcuse cu mâna broaştei până ce aceasta dispăruse în tufişuri.
Amintirea îi aduse un zâmbet pe buze. Fusese una din puţinele dăţi când Ursuleţul renunţase la siguranţa conferită de cărţi pentru a lua parte la o aventură
reală. Cât de diferită de asta era imaginea adolescentei cu un iubit misterios! Cu o şapcă Phillies pe cap şi atât de departe de casă. La naiba, Suzanne nici măcar nu era fan baseball…
Gibson încremeni. Şapca… Ceva îl deranja la şapca aceea, dar nu reuşea să-şi dea seama ce anume.
Făcu o copie a pozei cu broasca înainte de a scoate discul din computer.
Doamne, ce mult îi lipsea fătuca asta! Ursuleţul lui feroce. Din ceea ce iubise fără rezerve în copilărie, Suzanne era tot ce îi mai rămăsese, restul era întinat. Şi cineva i-o furase.
Îl găsi pe George la el în birou. Bătu la uşa deschisă. George ridică privirea şi-i făcu semn să intre.
– Ce te aduce aici, Gibson?
– Ai de gând să-l vânezi, nu-i aşa?
– Pe cine?
– Pe WR8TH. Dacă va muşca momeala cu virusul creat de mine, nu cred că o să
înştiinţezi FBI-ul. Vei încerca să pui singur mâna pe el.
Ochii lui Abe fugiră spre uşa rămasă deschisă. Gibson luă gestul drept o confirmare a bănuielilor sale.
– Nu vreau să fiu lăsat pe dinafară.
– Gibson…
– Trebuie să mă implici şi pe mine.
– Ce-ar fi să închizi uşa? spuse George, apoi aşteptă să rămână singuri. Uite ce-i, crede-mă, am mare respect pentru munca pe care ai făcut-o aici, iar loialitatea ta faţă de Suzanne e mai presus de orice îndoială. Dar te-am angajat pentru a ne ajuta să-l localizăm pe WR8TH. Atât. Pe teren, n-ai fi decât un factor de risc.
– Un factor de risc?
– Împreună, Jenn şi Dan au peste treizeci de ani de experienţă.
– Dar am fost în infanteria marină. Nu reprezint un nenorocit de factor de risc.
– Îţi cunosc foarte bine dosarul din armată. Dar dacă se va ajunge acolo, Jenn şi Dan se vor ocupa de problemă.
– Nu.
– Nu?
George părea realmente surprins.
– Ai nevoie de mine.
– Am nevoie de tine?
– Da.
Abe îi aruncă o privire lungă şi-şi puse jos pixul.
– Foarte bine. Atunci convinge-mă.
– Serios?
Gibson nu se aşteptase ca discuţia să ajungă atât de departe.
Abe chicoti.
