George îi explicase odată, timp de o oră, virtuţile acusticii lui Townes Van Zandt, considerându-le mai presus de beneficiile unei excursii la New York. Rolling Stones era formaţia lui preferată şi, cu timpul, ea ajunsese să se familiarizeze cu mieunatul seducător al lui Jagger. Pe un perete stătea înrămat un poster cu auto-graf înfăţişând o pereche enormă de buze printre care se strecura o limbă.
Provenea de la un turneu al formaţiei în SUA şi constituia unul dintre bunurile cele mai de preţ ale lui George. Alături, atârna o fotografie cu George stând lângă Keith Richards.
Pe peretele îndepărtat al camerei rafturile erau riguros împărţite în două, fapt ce reflecta, într-un fel, personalitatea lui George. Era descendentul uneia dintre cele mai vechi familii japoneze stabilite în Statele Unite. Strămoşii săi fugiseră din Japonia în urma Restauraţiei Meiji şi ajunseseră la San Francisco în 1871. Aici îşi croiseră o viaţă bună şi de succes, traversaseră cu bine perioada petrecută în lagăre, iar până în anii 1950 îşi refăcuseră averea. Membrii familiei Abe erau mândri de moştenirea pe care o aveau, ca şi de ţara lor adoptivă. Şi păstrau tradiţia recunoaşterii acestor două jumătăţi în numele pe care le dădeau copiilor.
George Leyasu Abe.
Jumătate din bibliotecă era dedicată cărţilor despre istoria Japoniei. George avea o fascinaţie deosebită faţă de cultura samurailor şi o duzină de astfel de volume ocupa un întreg raft. Leyasu, al doilea prenume al său, fusese preluat de la cel care întemeiase în 1600 şogunatul Tokugawa, desfiinţat odată cu Restauraţia Meiji, în 1868. Cealaltă jumătate a bibliotecii cuprindea lucrări despre istoria Americii coloniale. George Washington, tizul său, era extrem de bine reprezentat, la fel şi Madison şi Franklin. În schimb, în bibliotecă nu exista nici o carte dedicată lui Thomas Jefferson, lucru pe care Jenn îl verificase. George îl considera pe Jefferson un bărbat neloial şi un trădător. Era un subiect pe marginea căruia putea perora timp de o oră. Jenn nu-l înţelegea întotdeauna pe şeful ei şi nici nu era de acord cu modul în care el îl condamna pe Jefferson, însă
în privinţa loialităţii, ei doi se aflau pe aceeaşi lungime de undă. De aceea nu pricepea de ce George decisese să îl coopteze pe Vaughn în faza a doua a misiunii lor.
George se opri din treabă şi o invită să ia loc. Jenn se aşeză, şi în clipa următoare realiză că nu ştia cum să aducă subiectul în discuţie. Dar George îi citi gândurile, aşa cum se întâmpla adesea.
– Deci, ai venit să vorbim despre Gibson Vaughn.
Jenn zâmbi amar, amintindu-şi cât de transparentă era. Nu se pricepuse niciodată
la poker.
– Pur şi simplu nu înţeleg, spuse ea. Mike nu e omul nostru, asta e clar, dar nici Gibson Vaughn nu e. Doar nu a inventat el computerul. Ce anume îl califică pentru o asemenea misiune? Pe vremea când era copil, a intrat în computerul unui senator. Ăsta să fie criteriul după care ne alegem oamenii? Plus chestia cu ţinutul nostru în suspans. Se poartă ca o primadonă şi procedează aşa cum îl taie pe el capul.
George zâmbi.
– Să înţeleg că nu-l placi?
– Nu chiar, dar nu asta contează. Nu am încredere în el, şi asta e mult mai important. E un factor de risc pentru noi. Şi tare mi-e teamă că… lăsă ea fraza suspendată în aer.
George se rezemă de spătarul scaunului.
– Spune tot ce ai de zis.
– Tare mi-e teamă că trecutul vostru comun… te orbeşte. Îţi închipui că-ţi va fi recunoscător pentru şansa pe care i-o dai. Ştiu că prin felul cum te porţi cu el vrei să ştergi cu buretele tot ce a fost, dar Gibson nu e genul care să uite. Sau care să ierte, şi asta pentru că întotdeauna dă vina pe alţii.
– Până acum s-a descurcat bine.
– Aşa e. Dar pe teren e cu totul altceva. Mi-e teamă că, dacă ne vom apropia de
WR8TH, o să ne dea de gol. Chiar dacă în felul ăsta se va da şi el de gol.
– Proverbialul scorpion de pe spinarea ţestoasei.
– Nu e demn de încredere, domnule. Cu tot respectul.
– Asta e tot?
– Şi nu-mi place că-şi bagă nasul în computerele noastre.
– Altceva? Poate că ai ceva şi împotriva tunsorii lui?
George se ridică şi scoase o sticlă de apă minerală dintr-un frigider încorporat în perete. Se aşeză lângă Jenn şi rămase acolo, holbându-se în gol. I se întâmpla deseori să cadă pe gânduri şi niciodată nu vorbea înainte de a-şi fi limpezit mintea. Acum, că-şi expusese părerile, Jenn se feri să-i întrerupă meditaţia.
Înainte, genul acesta de aşteptare o obosea şi o neliniştea, dar, cu timpul, învăţase să respecte firea introspectivă a şefului ei.
– S-ar putea să ai dreptate, zise el într-un târziu.
Răspunsul o luă pe Jenn prin surprindere, dar rămase tăcută.
– S-ar putea să ai dreptate în toate privinţele. Am şi eu dubiile mele.
– Atunci, chiar merită riscul?
– Ce ştii despre despre activitatea lui Vaughn în marină?
– Ştiu că a lucrat ca hacker autorizat. Foarte apreciat.
– Nu tocmai.
– Dar asta scrie în dosare, spuse ea, apoi realiză că trebuia să fi fost mult mai mult de atât. Asta a fost doar o acoperire, nu-i aşa?
– Exact.
– Deci ce anume a făcut?
– Hai să te întreb ceva. Cum faci să duci două elicoptere Blackhawk pe teritoriul
unei naţiuni suverane, violându-i cu tupeu spaţiul aerian, şi să le faci să aterizeze în inima unuia dintre cele mai mari oraşe din ţara aia fără a atrage atenţia?
– E vorba de Bin Laden. Pakistan.
