– Da, serios. Presupunând că avem noroc şi că virusul creat de tine ne va oferi un indiciu pentru găsirea lui WR8TH, convinge-mă de ce ar trebui să trimit pe teren pe cineva lipsit de experienţă, aşa, ca tine.
– E foarte simplu. Ai nevoie de un om priceput la computere. Pe cine o să
trimiţi? Pe Mike Rilling? Poate că n-am experienţă pe teren, dar, prin comparaţie cu el, sunt un fel de Jason Bourne¹².
– Dar virusul creat de tine nu ne va da localizarea?
– Ne va da o localizare. Poate că tipul e suficient de arogant pentru a risca să-şi folosească computerul de acasă, dar mă îndoiesc. Din câte mi-am dat seama, aş
putea să pariez că e al naibii de prudent din fire şi aşa va rămâne. Şi cel mai probabil, fură wireless de la cineva. Deci, ce vor face Jenn şi Hendricks dacă
pista îi va duce la o cafenea cu Wi-Fi gratuit? Cum se vor descurca atunci? Uite care e treaba, WR8TH nu e o persoană; e o fantasmă creată pe net. Şi dacă vrei să îl găseşti pe cel din spatele lui WR8TH, vei avea nevoie de o fantasmă care gândeşte la fel ca el. Asta e lumea mea, George. Lasă-mă să merg cu ei.
Abe se lăsă pe spate în scaun. Rămase aşa preţ de câteva minute, meditând la propunere, înainte de a răspunde.
– Trebuie să mă gândesc la asta şi să discut cu câţiva oameni. Îţi dau răspunsul peste câteva zile. De acord?
– De acord.
– Şi dacă răspunsul va fi negativ, o să-mi respecţi decizia?
– O să încerc.
12
– Domnule vicepreşedinte, vom ateriza la San Francisco peste patruzeci şi cinci de minute.
– Mulţumesc, Megan, răspunse Lombard şi-şi îndreptă atenţia spre Abigail Saldana, care analiza ultimele date referitoare la intenţiile de vot ale electoratului.
De când li se alăturase, cu o lună înainte, Saldana, o femeie serioasă şi muncitoare, de o inteligenţă sclipitoare, îi stabilizase procentele şi reinstaurase încrederea în cadrul echipei. Campania se desfăşurase până atunci cu rezultate fluctuante. Nu depăşiseră nicidecum punctul critic, dar nu se mai aflau în situaţia de a cerşi sprijin, aşa cum se întâmplase cu o lună în urmă.
Desemnarea candidaţilor dinaintea alegerilor în California era programată peste patru zile şi putea înclina balanţa în favoarea unuia sau altuia din cei nominalizaţi. California era teritoriul lui Fleming, prin urmare nu se putea aştepta să câştige, însă dacă reuşea să obţină 30% din voturi pe propriul ei teren, asta avea să-i consolideze poziţia şi să dea un impuls campaniei sale până la desemnarea finală a candidaţilor. Optase pentru o strategie agresivă şi deloc lipsită de riscuri. Însă Saldana considera că Fleming era vulnerabilă în statul ei, aşa încât în ultima lună alocaseră timp şi bani pentru bătălia din California. Iar rezultatele aveau să fie cunoscute marţi.
Funcţia de vicepreşedinte nu implica folosirea exclusivă a unui avion – Air Force Two era numele generic purtat de orice aparat de zbor în care se suia vicepreşedintele. Putea fi oricare dintre cele pe care le împărţea cu membrii cabinetului. Erau în general confortabile, deşi cu mai puţine facilităţi decât Air Force One – un trofeu la care Lombard râvnea de multă vreme. În partea din faţă
se afla un birou în care nu încăpeau comod mai mult de trei sau patru persoane.
Lombard prefera să-şi aibă personalul strâns laolaltă, aşa că-şi petrecea de obicei zborurile în cabina din mijloc, unde încăpeau relativ comod opt oameni în jurul a două mese.
La masa aflată de cealaltă parte a culoarului, soţia lui era informată cu privire la datele biografice ale personajelor-cheie ale acelei escale. Oamenii apreciază
abordarea personală – întreabă-i de copiii lor, şi nu vor uita asta niciodată. Era un vechi truc politic de salon, dar care necesita exerciţiu şi studiu. Grace Lombard îşi ridică privirea şi-i aruncă un zâmbet obosit. Îi displăceau turneele electorale, dar, în douăzeci şi cinci de ani, n-o auzise niciodată plângându-se. După părerea lui, tocmai lipsa ei de interes faţă de jocurile de putere îi atrăgea pe votanţi.
Mulţi politicieni îşi cultivau public imaginea de om normal, cu picioarele de pământ, dar soţia lui nu se prefăcea. Era conştient că ea îl ajutase mereu să-şi păstreze echilibrul. Din acest punct de vedere, formau echipa ideală.
– Leland, îşi întrebă el şeful de campanie, ce program am pentru diseară la cină?
– O întâlnire cu senatorul Russell. După discurs, răspunse Leland fără a-şi ridica privirea de la laptop.
– Reprogrameaz-o. Vezi dacă acceptă să bem un scotch împreună la hotel, în jur de ora unsprezece.
Reed se ridică, îşi luă telefonul şi porni pe culoar ca să sune. Lombard se uită
spre asistenta soţiei sale, Denise Greenspan, aşezată de cealaltă parte a culoarului.
– Cum se numeşte restaurantul ăla cu vedere spre Bay Bridge, care îi place aşa de mult soţiei mele?
– Boulevard, domnule. E pe Embarcadero.
– Da, aşa-i. Sună şi fă o rezervare pentru ora şapte şi jumătate.
– Pentru câte persoane, domnule?
– Două.
Îi zâmbi soţiei, care îi trimise o bezea.
Abigail Saldana dădu aprobator din cap. Sacrificiul personal şi intimitatea forţată, inerente campaniilor electorale, erau lucruri de natură să descurajeze pe oricine. Duke Vaughn îl învăţase lecţia aceasta pe Lombard. Era dificil să lucrezi într-o campanie fără a te ataşa emoţional de cuplul aflat în centrul ei. Pentru
personalul tânăr şi idealist care făcea munca de jos, cel mai puţin apreciată, o astfel de activitate însemna mai mult decât o simplă slujbă. Echipa devenea pentru ei o familie şi aveau nevoie să creadă în candidatul lor. O cină liniştită cu soţia avea să le ridice moralul tuturor. La fel cum micile gesturi de afecţiune schimbate de părinţi îi calmează pe copii.
– Ben, rosti Grace în şoaptă, echipa a muncit din greu. Ce-ar fi să le dai liber cât suntem noi la masă?
Lui Lombard nu-i surâdea deloc propunerea, însă era ceva tipic pentru Grace.
Soţia lui era un om prea bun la suflet, şi asta îi dăuna. Şi ei, şi lui. Râse însă mă-rinimos, de parcă era cea mai bună idee pe care o auzise în ultimii ani. În fapt, dacă se gândea mai bine, propunerea îi convenea. Reed şi Saldana aveau s-o refuze, ceea ce însemna că oamenii lor aveau să le urmeze exemplul. Prin urmare, numai câţiva dintre membrii de rang inferior ai personalului aveau să se bucure de o cină pe banii lui. Treaba asta va da bine şi, din punct de vedere al timpului pierdut, nu avea să-l coste prea mult; una peste alta, un câştig.
– Vedeţi, de asta am luat-o eu de soţie, spuse el. Dar, după cină, cu toţii înapoi la galere!
