Vorbele îi fură întâmpinate cu râsete, dar reuşise să transmită un mesaj clar: aveau de tras din greu. Lucrurile se precipitau, şi oamenilor le plăcea să muncească pentru învingător. După ce ajungea la Casa Albă, avea să aibă grijă ca fiecare dintre ei să fie răsplătit aşa cum se cuvine, dar, pe moment, această mică
mostră de mărinimie le va fi de ajuns.
Unul dintre telefoanele lui Reed începu să sune, numai că Leland nu terminase discuţia cu senatorul Russell şi nu se întorsese la masă. Adjunctul său aruncă o privire spre numele apelantului şi lăsă telefonul să sune.
– Nu răspunzi? întrebă Lombard.
Adjunctul preluă apelul, puse câteva întrebări şi acoperi difuzorul cu mâna. În clipa aceea, Lombard îşi dădu seama că făcuse o greşeală.
– Domnule, vă caută Titus Eskridge. Are nişte informaţii noi pentru dumneavoastră cu privire la ACG.
Lombard îşi păstră o expresie neutră şi dezinteresată, dar o simţi pe Grace cum îl
priveşte atentă. Colonelul Titus Stonewall Eskridge Jr. era fondatorul şi directorul executiv al companiei Cold Harbor Inc., un furnizor privat al armatei, cu sediul în Virginia. Cold Harbor fusese unul dintre donatorii importanţi în campaniile lui pentru Senat, iar Lombard îl cunoştea de mult pe Eskridge. Grace era capabilă să găsească ceva bun în majoritatea oamenilor, dar pe Eskridge nu-l suferea şi nu făcuse un secret din asta. La insistenţele ei, cu ani în urmă, Lombard tăiase orice legături politice cu Cold Harbor, aşa că, pentru a răspunde apelului, avea nevoie de un motiv foarte întemeiat. Motiv pe care, pentru moment, nu reuşi să îl găsească.
Chiar dacă, prin natura carierei sale în politică, îşi însuşise arta blufării şi era în stare să încaseze o lovitură de cuţit în spate şi să fluiere în acelaşi timp vesel, pe Grace nu reuşise niciodată să o păcălească.
– Titus Eskridge? Tocmai acum s-a decis să scoată şi el capul? spuse Lombard făcând un semn de refuz spre adjunct. Să răspundă Leland sau preia tu mesajul.
– Da, domnule, răspunse adjunctul.
Lombard aruncă o privire în direcţia soţiei, dar Grace se întorsese cu spatele.
Mai târziu avea însă să-l ia la întrebări. Un lucru era sigur: se alesese praful de cina lor romantică şi liniştită.
13
Jenn Charles stătea la birou şi îşi revizuia raportul despre Vaughn. Cooptarea lui în echipă în calitate de consultant era una, însă faptul că George dorea să-l implice şi în faza a doua era cu totul altceva. O greşeală. Simţea asta cu toată
fiinţa ei, dar nu reuşea s-o exprime în cuvinte. Pentru a-şi susţine temerile dictate de intuiţie, avea nevoie de argumente.
Gibson Vaughn. Părinţi: Sally şi Duke Vaughn. Născut şi crescut în Charlottesville, Virginia. Mama decedată când fiul avea trei ani. Cancer ovarian.
O moarte grea, îşi spuse Jenn. Sarcina creşterii lui Gibson – în măsura în care se putea numi aşa – îi revenise tatălui, un individ dependent de muncă.
Duke Vaughn fusese o adevărată legendă în lumea politică din Virginia. Îşi luase diploma de absolvire şi masteratul la Universitatea din Virginia. Posesor al unei personalităţi impresionante şi al unui farmec înnăscut, era capabil să-şi facă şi prietenii, şi duşmanii să se simtă în largul lor. Era pasionat de jocurile de putere şi îşi găsise menirea ca şef de personal al lui Benjamin Lombard. Împreună
formau o pereche imbatabilă: Lombard, omul dispus să-şi apere cu încăpăţânare principiile în faţa oricui, şi Vaughn, maestrul negocierilor de culise. Majoritatea observatorilor îi acordau lui Vaughn meritul de a-l fi îndrumat pe Benjamin Lombard, un politician tânăr la acea vreme şi prea puţin cunoscut, în ascensiunea spre ocuparea unui fotoliu în Senat şi de a-l fi ajutat cu realegerea triumfală a acestuia pentru un al doilea mandat.
Din câte îşi dădea seama Jenn, devotamentul lui Duke faţă de Lombard îl costase în relaţia cu fiul său. Obligaţiile de serviciu îl făceau să petreacă mult timp în DC
sau însoţindu-l pe senator în călătoriile sale. Era o slujbă de şapte zile din şapte, şi Duke îşi petrecea majoritatea weekendurilor cu familia Lombard.
După toate aparenţele, familia Lombard îl tratase pe Gibson ca pe o rudă; atât Duke, cât şi Gibson aveau un dormitor în casa senatorului de la Great Falls şi în cea de vacanţă de pe plaja de la Pamsrest, din apropiere de hotarul cu Carolina de Nord. Totuşi, Duke nu voise să-şi îndepărteze fiul de şcoală, aşa că în timpul săptămânii, Gibson rămânea de multe ori acasă, în Charlottesville. Sora lui
Duke, Miranda Davis, locuia în apropiere, şi Gibson era lăsat în grija ei. Cum însă Miranda avea propria familie, pe măsură ce Gibson a crescut, vizitele ei se răriseră. Aşa se face că la doisprezece ani Gibson ajunsese practic să trăiască
singur de lunea până vinerea.
Mulţi copii ar fi rămas cu resentimente de pe urma acestui abandon, însă Gibson nu dăduse semne de amărăciune sau de supărare. Dimpotrivă, tânărul Gibson Vaughn îşi venera tatăl şi era hotărât să îl sprijine în carieră. Se ocupa de treburile casei în timp ce tatăl lui era plecat: o întreţinea, ţinea evidenţa facturilor şi făcea curat, muncind şi în grădină. În multe privinţe, se crescuse singur.
În aparenţă, părea că se descurcase bine. Avea note bune la şcoală. Nici o menţiune cu privire la vreo problemă de disciplină. Asta, dacă nu luai în considerare momentul când fusese prins conducând cu patruzeci şi două de mile la oră pe un segment de şosea cu limita de viteză de douăzeci şi cinci. Deşi, desigur, nu te puteai aştepta ca un adolescent de treisprezece ani să înţeleagă în totalitate regulile de circulaţie. Potrivit rapoartelor neoficiale, căci oficiale nu existau, la acel moment Duke îl însoţea pe senator într-un turneu de cercetare la faţa locului a situaţiei din Orientul Mijlociu. Gibson rămăsese fără lapte. Şi, în loc să-şi sune mătuşa, riscând să o trezească din somn, făcuse ceea ce i se păruse rezonabil şi luase maşina pentru a se duce la supermarket.
În raportul întocmit de ofiţerul care îl arestase se menţiona că băiatul îl întrebase politicos atunci când fusese oprit: „E vreo problemă, domnule?“ Gibson Vaughn se cocoţase pe volumul Antologia scrierilor lui Thomas Jefferson pentru a putea vedea peste volan. Întrebat unde îi erau părinţii, el invocase al cincilea amendament. Nu voise să-şi pună tatăl într-o situaţie neplăcută şi refuzase să răspundă la întrebările poliţiei până nu sosise mătuşa sa.
Poliţia renunţase să-l pună sub acuzare, şi incidentul intrase în folclorul statului Virginia. Asta se datorase în parte faptului că poliţia alesese să nu-şi bată capul cu un puşti de treisprezece ani, dar contase şi amănuntul că Duke Vaughn era un prieten apropiat al şefului poliţiei din Charlottesville. Se părea că puţini erau, în întreaga Virginie, aceia care nu se aflau în relaţie de strânsă prietenie cu Duke Vaughn.
Povestea o făcu pe Jenn să zâmbească. Fusese crescută de bunica ei şi ştia ce înseamnă să fii nevoit să te descurci singur de la o vârstă fragedă. Era un lucru care te putea face să te maturizezi repede sau să te izoleze şi să te înrăiască. I-ar
fi plăcut puştiul Gibson: inteligent, mândru şi puţin cam nesăbuit. Ei doi avuseseră multe în comun în copilărie, şi o parte din trăsăturile de caracter ale lui Gibson din acea perioadă erau vizibile şi acum. Totuşi nu îndeajuns pentru a-i linişti temerile. Şi totul din cauza sinuciderii lui Duke Vaughn.
Într-o zi de miercuri, Duke Vaughn sosise pe neaşteptate acasă de la Washington şi se spânzurase în subsol. Jenn răsfoi fotografiile de la autopsie, pe care le luase din sala de şedinţe înainte ca Vaughn să-şi organizeze acolo biroul. Ce nenorocit alege să se spânzure într-un loc unde să fie descoperit de fiul său de cincisprezece ani? Şi fără a lăsa în urmă un bilet de adio? Era de neiertat.
După moartea tatălui său, Gibson Vaughn devenise un cu totul alt om: duşmănos, sfidător, antisocial. Sinuciderea avusese un impact enorm asupra lui. Renunţase să mai frecventeze cursurile de informatică la Universitatea din Virginia. Lua note mici. Se încăierase la şcoală de trei ori în decurs de două luni. Primise o suspendare pentru că înjurase un profesor. Se dusese să locuiască la mătuşa lui, şi Jenn citise copiile scrisorilor tot mai disperate trimise de Miranda Davis cumnatei sale, în care îi povestea despre înrăutăţirea comportamentului nepotului. Cum nu catadicsea să vorbească aproape deloc. Cum nu mânca şi nu ieşea din casă decât pentru a merge la şcoală. Şi cum îşi petrecea zilele şi nopţile la el în cameră, în faţa computerului.
Opinia publică aflase cu ce se îndeletnicise Gibson la computer.
Jenn ciocăni uşor la uşa şefului său. George o încurajase mereu să se încreadă în instinctele ei şi să-şi expună liber punctul de vedere. Era un lucru care nu-i prinsese deloc bine pe vremea când lucrase pentru Agenţie, aşa că îi luase ceva timp pentru a se convinge că asta dorea George de la ea. Jenn nu acorda încredere cu uşurinţă nimănui, însă George o câştigase de partea lui. Pentru el era în stare să meargă şi pe sticlă pisată.
George îi aruncase un colac de salvare atunci când cariera ei la Agenţie se sfârşise. O recrutase într-un moment când Jenn nu era deloc sigură că îşi dorea un job, o vizitase acasă atunci când ea îi ignorase numeroasele apeluri telefonice şi, într-un final, o convinsese să lucreze pentru el. Nu descoperise niciodată cum aflase de ea. Dar o supraveghease cu discreţie până ce îşi recăpătase puterea de muncă şi-i acordase timp pentru a-şi recâştiga încrederea în sine fără a o face să
se simtă menajată. Ceea ce fusese un lucru bun, pentru că altfel Jenn ar fi abandonat imediat corabia. Privind retrospectiv, era conştientă că nu avea să se
poată revanşa faţă de el niciodată.
– Intră.
Deschise uşa. George era aşezat în spatele biroului şi verifica datele financiare de pe primul trimestru. În fundal se auzeau cântând cei de la Rolling Stones. Era o versiune live a melodiei „Dead Flowers“. Jenn nu acorda prea mare atenţie muzicii şi rareori recunoştea interpreţii, însă cântecul acesta îl ştia, pentru că
