– Da, domnule.
14
Gibson traversă terenul în soarele dimineţii de sâmbătă. Era plăcut să fie din nou în aer liber. Joi seară, George Abe îl dăduse afară din birou şi îl avertizase în termeni cât se poate de categorici să nu se arate la faţă până luni dimineaţă. Îi fusese greu să se conformeze, îl făcuse să se simtă vinovat. Dar o altă fetiţă avea nevoie de el, şi azi fetiţa avea un meci de fotbal.
În ultimele săptămâni o văzuse prea rar pe Ellie. Ştia asta şi nu-i plăcea. Dar era un rău necesar. Banii primiţi de la Abe aveau să achite ipoteca pe casa unde Ellie locuia cu mama ei. Şi unde locuiseră cu toţii înainte de divorţ.
Privind în urmă, poate că el şi Nicole nu ar fi trebuit să cumpere casa. Achiziţia fusese făcută la apogeul pieţei imobiliare, înainte de prăbuşire. Fusese prea optimist în previziunile financiare, însă la acea vreme era convins că-şi va găsi uşor de lucru după liberarea din armată. Presupunere deloc neîntemeiată. Văzuse cum sectorul privat îi înhăţase pe unii dintre foştii săi camarazi de unitate imediat ce păşiseră pe sol american. Indivizi care posedau jumătate din expe-rienţa şi abilităţile sale iscaseră adevărate războaie de oferte de angajare între marii furnizori de echipamente militare. Aşa că, având în vedere CV-ul său impresionant, nu îşi făcuse griji.
Nu avusese însă în vedere şi nu înţelesese ce însemna să figurezi pe lista neagră
a lui Benjamin Lombard. Ce însemna cu adevărat. Săptămâni în şir îşi căutase o slujbă fără a primi nici măcar un telefon de răspuns. La început, se limitase la marii rechini, la balenele din industria apărării, care erau mereu în căutare de oameni cu aptitudinile sale. Când îşi dăduse seama, în fine, că nu avea nici o şansă, îşi trimisese CV-ul la firme de mâna a doua. Iar greieraşii păruseră că-i cântă
prohodul.
În cele din urmă, pentru a face totuşi rost de ceva bani, se angajase la un lanţ de magazine de produse electronice, unde vânduse computere pentru acasă.
Amărăciunea îl făcuse să intre în defensivă. Fusese o perioadă neagră pentru el.
Se închisese în sine şi nu ieşea din carapace decât pentru a-şi descărca nervii pe soţie şi fiică. Din păcate, ajunsese să se certe cu Nicole din orice. Absolut orice.
Şi Doamne fereşte dacă ea îndrăznea să aducă în discuţie subiectul vânzării casei. Asta aprindea certuri care se prelungeau zile la rând şi îl făceau la final să
se retragă într-o tăcere mânioasă. Ştia că dăduse greş. Se temea că Nicole îşi alesese un ratat cu care să-şi împartă viaţa. Şi se temea că şi ea era conştientă de acest lucru, motiv pentru care căuta semne de resentiment în fiecare gest al ei.
Situaţia aceasta durase câteva luni şi se îndrepta rapid spre un deznodământ nedorit, până ce fostul său comandant îl informase că Potestas, o firmă locală
specializată în biotehnologie, căuta un director de IT, iar el îi pusese o vorbă
bună. Potestas era o companie suficient de mică încât să scape atenţiei lui Benjamin Lombard. Sau aşa îşi închipuise Gibson până în urmă cu o lună.
Munca era de nivel începător: plictisitoare şi fără să-i solicite inteligenţa.
Trecuse cu brio de seriile de interviuri şi acceptase cu recunoştinţă un salariu la care, cu numai un an înainte, ar fi strâmbat din nas. Dar, cu o soţie şi o fiică de întreţinut, plus o ipotecă împovărătoare, nu riscase să vină cu o contrapropunere.
Dintr-odată, asigurarea de sănătate şi cecul primit regulat păreau un dar picat din cer. Satisfacţiile profesionale şi dorinţa lui de a-şi răsfăţa soţia puteau să mai aştepte.
Fosta soţie, se corectă Gibson acum. Divorţaseră de aproape un an, dar tot îiera greu să se gândească la ei în aceşti termeni.
Fosta soţie.
Nu o căutase cu lumânarea, dar adevărul e că nici nu opusese rezistenţă atunci când dăduse de necaz. Se lăsase pur şi simplu în voia sorţii. Cât fusese în armată, ideea de a-şi înşela soţia nu-i trecuse niciodată prin cap. Paradoxal, după câte pătimise, totul se întâmplase după angajarea la Potestas. Slujba nu reparase ca prin farmec fisurile apărute în căsnicie, iar el fusese prea mândru şi încăpăţânat pentru a încerca să le repare singur. În schimb, se dusese la un bar în happy hour împreună cu o reprezentantă de vânzări pe nume Leigh.
Privind retrospectiv, acum îşi dădea seama ce însemnase acel gest: un refugiu temporar. Un gest de laşitate şi atât. Leigh îl plăcea şi se purta drăguţ cu el. Nu voia nimic de la el în afară de un pahar şi un pretext de a râde. Bărbatul care se culcase cu Leigh era pentru el un mister. Chiar şi acum îi era dificil să îl reconcilieze în minte cu imaginea sa, aşa cum se vedea pe sine.
Spre infinita ei cinste şi gratitudinea lui, de asemenea infinită, Nicole nu
reacţionase cu cruzime ori resentiment. Avocatul ei se purtase corect şi, deşi mariajul lor luase sfârşit, nu la fel se întâmplase şi cu relaţia lui Gibson cu fiica sa. Comparativ cu poveştile de divorţ pe care le auzise, avusese mare noroc. Dar la fel se putea spune despre toţi cei care o cunoşteau pe Nicole.
Cel mai greu îi fusese să o vadă pe Nicole înstrăinându-se. Fosta lui soţie suferise în tăcere. Aşa făcuse dintotdeauna. Nu existaseră certuri. Numai distanţă
şi tăcere. Nicole ajunsese dinainte la propriile concluzii cu privire la căsnicia lor.
Tot ce urmase fusese o simplă formalitate.
El o implorase să-i acorde o a doua şansă, dar Nicole nu era genul care să ierte.
Se cunoşteau din liceu, şi ea nu cedase în nici o situaţie. În privinţa loialităţii, Nicole era de neînduplecat. Ori îi erai loial, ori nu; nu era un lucru pe care să îl înveţi. Dacă nu putea avea încredere în tine, atunci nu meritai să-ţi fie soţie.
Gibson îi admirase întotdeauna încrederea în propria judecată, numai că acum el era cel pus sub lupă, iar concluziile nu îl favorizau.
Şi uite aşa se pomenise dintr-odată singur, un tată divorţat care locuia într-un apartament dintr-un bloc banal de beton. Cei şase ani de căsnicie se duseseră pe apa sâmbetei. În schimb, se alesese cu o pensie alimentară de plătit, o oră de navetă pentru a-şi vedea fiica şi o bănuială tot mai accentuată că pe lume nu exista tâmpit mai mare ca el.
Şi tocmai de aceea casa era un aspect important.
Era o casă solidă, cu etaj, în stil Cape Cod. Departe de DC, într-o zonă liniştită şi sigură. Cu şcoli bune în apropiere. Odată, în iulie, când se afla în permisie, Gibson plantase şirul de azalee de pe marginea aleii. După aceea stătuse cu Nicole pe şezlong, bând bere şi planificând cum să amenajeze grădina, până ce insectele îi goniseră în casă. Nouă luni mai târziu se năştea Ellie. Fusese cea mai fericită zi din viaţa lui Gibson şi nici acum nu regreta cumpărarea casei. Chiar dacă efortul de a o păstra era ucigător. Casa reprezenta viaţa pe care îşi promisese să le-o ofere lui Nicole şi lui Ellie. Mai bine murea decât să le vadă
pierzând-o din cauza lui.
Meciul de fotbal tocmai începuse. Mingea sări spre tuşă şi mai multe fete din ambele echipe porniră în goană după ea, ţipând fericite. O reperă imediat pe Ellie. Era în capătul celălalt al terenului, îndoită de mijloc şi holbându-se la ceva aflat în iarbă. Gibson rânji. Foarte probabil ca fiica lui să fie jucătoarea de fotbal
cel mai puţin talentată din istorie şi din lume. Nu era vorba numai de lipsa ei totală de coordonare în mişcări ori de incapacitatea de a anticipa direcţia pe care o va lua mingea, ci şi de dispreţul ei absolut faţă de regulile jocului. Ideea de a juca pe o singură poziţie o plictisea şi bătea terenul de colo colo, fără a-i păsa de consecinţe. Dacă nu ar fi purtat echipamentul de joc, cu greu ţi-ai fi dat seama din care echipă făcea parte.
Pe teren, Ellie începu să alerge într-un cerc strâns, cu braţele întinse în lături şi ochii îndreptaţi în sus, spre cer, până ce ameţi şi căzu grămadă.
Gibson nu se putu abţine şi zâmbi. Nu prea îşi dădea seama de pe ce planetă
venise fiica lui, dar o iubea atât de mult încât faptul că nu putea să o ducă seara la culcare îi provoca o durere fizică. Cititul poveştilor seara, cu ea privindu-l pe computer, nu era tocmai un comportament de tată.
