Ellie se ridică veselă în picioare şi începu să alerge pe teren, amintindu-i lui Gibson de bucuriile simple ale vieţii. Oare era jenant să admită că modelul lui în viaţă era fiica sa de şase ani?
Pe teren, mingea săltă spre Ellie, care o lovi cu sete cu piciorul. Mingea îşi devie traiectoria spre dreapta, se învârti şi ieşi de pe teren. Gibson se apropie de locul unde ieşise mingea şi aplaudă frenetic, de parcă Ellie tocmai câştigase Cupa Mondială. Fetiţa se opri şi-i făcu semn cu mâna, în timp ce celelalte jucătoare trecură în goană după minge pe lângă ea.
Dincolo de tuşă, soţia lui îi aruncă o privire. Fosta, se corectă Gibson din nou.
Nicole stătea alături de ceilalţi părinţi „de casă“, care formaseră o mică oază din scaune pliante şi genţi frigorifice. Gibson se obişnuise să stea retras. Suficient de departe pentru a nu o incomoda pe Nicole, dar nu atât de departe încât să pară că
dă prea mare importanţă situaţiei. Nicole se împrietenise cu câţiva părinţi, iar el era bucuros să-i cedeze privilegiul. Ea înclină capul spre el şi Gibson îi răspunse la fel. După aceea Nicole îşi îndreptă atenţia spre joc şi nu-i mai aruncă nici o privire.
În pauza dintre reprize, jucătoarele se strânseră în faţa porţilor, mâncând felii de portocale, în timp ce antrenorii puneau la cale strategii pe care fetele n-aveau nici o intenţie să le urmeze. Părinţii continuară să sporovăiască între ei sau porniră în căutarea vreunei toalete mobile. Nicole se îndreptă spre el, de-a lungul tuşei terenului. Era îmbrăcată cu una dintre rochiile acelea de vară largi şi
vaporoase, care îi plăcuseră încă din liceu. Arăta de milioane, soarele conturând silueta ei armonioasă.
– Bună! îl salută ea.
– Bună!
Schimbul de amabilităţi păru să-i epuizeze pe amândoi, aşa că luară o pauză de o secundă pentru a-şi reveni. În orice discuţie cu Nicole era mai sigur să nu te abaţi de la subiectul Ellie. Între ei doi se întâmplaseră multe lucruri urâte, dar când venea vorba de Ellie, reuşeau mereu să se pună de acord.
– Se pare că Ellie va câştiga premiul de jucătoarea anului.
– Brazilienii m-au tot sunat în timpul meciului.
– Aşteaptă-te la oferte mari de transfer.
– Să te audă Dumnezeu!
– Ai primit banii?
– Da. Mulţumesc. De ce eşti plătit cash, Gib?
– A fost o primă de instalare.
– O primă plătită cash, miji ea ochii spre el. Pot să-i depun la bancă?
– Sigur că da, răspunse el simţind cum îl cuprinde iritarea.
Totuşi, Nicole avea dreptate. Cine mai era plătit cash în ziua de azi?
– Ce se întâmplă?
– Nimic. Totul e în regulă.
– În regulă? Cu asta chiar că ai dat-o în bară.
– Dar avem nevoie de bani. Totul e bine, te asigur.
– Te rog, n-am nevoie de asigurările tale, Gib. Bine?
Se exprimase pe un ton plat şi lipsit de răutate, dar Gibson resimţi înţepătura şi-şi feri ochii. Rămaseră în tăcere, ca şi cum s-ar fi temut că orice mişcare bruscă
putea fi interpretată drept o dovadă de ostilitate. Aşa arătau cele mai rele momente din viaţa lui. Momentele când stătea alături de singura persoană de pe lume faţă de care putuse vorbi liber vreodată şi care fuseseră reduse acum la conversaţii prudente, cu vorbe alese cu grijă, ori la tăceri la fel de bine cântărite şi stânjenitoare.
– O să-ţi aduc banii acasă până luni.
– Nicole…
– Gibson, spuse ea fără să dea înapoi un centimetru.
– Suzanne. Slujba. Banii. Totul e în legătură cu Suzanne.
Întreaga postură a lui Nicole se schimbă la auzul numelui fetei. Masca de indiferenţă atât de bine compusă se sfărâmă şi, pentru întâia oară într-un an, Gibson îi surprinse o umbră de îngrijorare în ochi, dar norii se risipiră repede.
– Suzanne, repetă ea scrutându-i faţa. Încerci să o găseşti?
Gibson dădu din cap în semn de confirmare.
– Iisuse!
– Îmi pare rău, dar nu-ţi pot povesti totul. Sunt ţinut cam din scurt. Dar te asigur că banii sunt obţinuţi pe căi legale.
– Nu, ascultă, nu e cazul să-mi explici.
– Mulţumesc.
– Dar tu, Gib? Tu eşti bine? Adică… având în vedere povestea asta cu Suzanne.
– Da, sunt bine. Aşa cred.
