– Ce trebuie să fac?
– Las-o să vorbească. Asta, dacă îţi doreşti slujba.
Da, Gibson îşi dorea slujba, şi încă foarte mult. Voia să ajungă la Somerset, Pennsylvania. Neapărat. Se temea de ceea ce aveau să găsească acolo, dar trebuia să vadă cu ochii lui. Dacă preţul pe care trebuia să-l plătească era un dans în poala Calistei, atunci asta era, avea să danseze şi gata! Tatăl său făcuse carieră
din manipularea aristocraţiei rurale bogate. Sigur moştenise câte ceva din talentele lui.
Dădură ocol casei, fiind întâmpinaţi de sunetul muzicii şi de ţipetele vesele ale copiilor. Era un adevărat spectacol! Gibson estimă că peste trei sute de oameni se aflau pe peluza întinsă dincolo de balustrada care înconjura întreaga terasă lungă
şi lată. Mai jos pe deal, într-unul din corturile albe, o orchestră Dixieland îşi luase avânt. Fusese montat un ring din parchet, şi zeci de cupluri dansau. Clovni şi magicieni îşi prezentau trucurile în faţa unor grupuri de copii.
Gibson îşi aminti de petrecerea aniversară la care fiica lui era invitată în acea după-amiază. Spera că avea să fie prezent şi un clovn. Lui Ellie i-ar fi plăcut mult.
– Câţi ani are copilul? întrebă el.
– Opt.
– Opt? exclamă Gibson incredul. Toţi oamenii ăştia au venit aici pentru un copil de opt ani?
– Nu fi absurd. Au venit pentru domnişoara Dauplaise.
– Aha. Tatăl meu a fost vreodată aici?
– Sigur că da, răspunse Abe. A colaborat strâns cu domnişoara Dauplaise. N-ai nici o şansă să ajungi cineva în Washington dacă nu dai curs invitaţiilor Calistei Dauplaise.
– Dar cum de a ajuns ea să se amestece cu unul ca Lombard?
– E invers. Calista Dauplaise este cea care l-a descoperit pe Benjamin Lombard.
Practic l-a inventat. Atunci când s-au cunoscut, Lombard lâncezea în Parlamentul statului Virginia. Ea l-a scos din anonimat şi l-a şlefuit ca politician. L-a ajutat să-şi facă relaţiile potrivite şi i-a finanţat campania pentru Senatul SUA.
– Foarte generos din partea ei.
– Există regi şi făuritori de regi. Orice ar zice istoriile populiste, ei apar cel mai des în pereche.
– Atunci, dacă Lombard va fi ales preşedinte în noiembrie, domnişoara Dauplaise se va alege şi ea cu ceva.
– Între ea şi vicepreşedinte relaţiile nu mai sunt cordiale acum.
Urcară o scară de piatră până pe terasă. Aici părea să se afle zona desemnată a fi liberă de copii. Două duzini de mese fuseseră întinse la adăpostul unor umbrele.
În jur, oamenii se mişcau, beau şi socializau. Chelneri cu papion circulau printre invitaţi, umplând paharele şi oferind tăvi cu aperitive. Lui Gibson îi era foame şi se servi cu sendvişuri cu muşchi de vită şi felii subţiri de pâine franţuzească. Abe îl conduse până în mijlocul terasei, unde, ceva mai retrasă, fusese aşezată o masă
mai mare şi aranjată mai elaborat.
Îi făcu semn lui Gibson să aştepte şi se apropie de o femeie probabil puţin trecută de şaizeci de ani, dar care, mulţumită privilegiilor bogăţiei, beneficia de o extindere a vârstei mijlocii. Gibson ştiu fără să întrebe că aceea era Calista Dauplaise. Femeia nu emana aroganţă, ci mai mult de atât: siguranţă de sine, certitudinea absolută că lumea fusese astfel organizată încât să fie pe placul ei.
Faptul acesta îi conferea o eleganţă în ţinută care le punea în umbră, prin comparaţie, pe însoţitoarele ei. Părul scurt şi blond fusese coafat într-un stil la modă şi îi încadra maxilarul ce se bucurase în mod clar de atenţia unui chirurg plastician talentat. Era îmbrăcată într-o rochie albă tivită cu auriu şi nu purta nici o bijuterie. Abe se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. Calista Dauplaise aruncă o privire pătrunzătoare peste umărul lui, în direcţia lui Gibson.
– Îmi cer iertare, doamnelor. Mă scuzaţi câteva minute? spuse ea.
Gibson se aştepta să o vadă ridicându-se, dar poşetele şi băuturile companioanelor fură cele care dispărură rapid de pe masă. Una dintre doamne, de vreo cincizeci şi ceva de ani, cu păr argintiu, se aplecă spre Calista şi îi şopti la ureche, cu ochii aţintiţi asupra lui Gibson. Calista îi răspunse afirmativ şi doamna, mulţumită, se făcu nevăzută împreună cu restul grupului.
Abe îi făcu semn lui Gibson să se apropie.
– Calista, el este Gibson Vaughn.
Femeia zâmbi şi îi întinse mâna.
– Ia loc te rog, spuse ea. Nu tu, George. Du-te şi ia-ţi ceva de băut. N-o să dureze mult.
Abe se scuză şi plecă, dar nu înainte de a surprinde privirea lui Gibson. Încearcă
să n-o dai în bară, era mesajul neechivoc pe care ochii săi i-l transmiseră.
– Mă bucur să te revăd, Gibson. Îţi aminteşti de mine?
– Da. Şi eu mă bucur să vă revăd.
– Sper că nu te-am răpit de la muncă.
– Nu.
– Deci n-ai fost de faţă la momentul cel mare?
Întrebarea aducea mai degrabă a acuzaţie. Gibson luă o înghiţitură de muşchi de vită pentru a evita să răspundă.
– Oricum, mulţumesc că ai dat curs cu atâta promptitudine solicitării mele. Şi îmi cer scuze pentru toată agitaţia asta, spuse femeia gesticulând spre petrecerea de pe peluză. Ar fi fost mai convenabil să ne întâlnim într-o altă zi, însă George e de părere că trebuie să ne mişcăm foarte repede şi am ţinut să-ţi vorbesc înainte ca lucrurile să se precipite.
