– E o petrecere pe cinste, spuse Gibson.
– Da. Şi e o zi tare frumoasă. Îmi pare rău că am fost nevoită să anulez demonstraţia aeriană.
– Demonstraţia aeriană?
– Da. Marina are o escadrilă de avioane, şi piloţii lor fac nişte acrobaţii minunate.
– Blue Angels?
– Exact.
Gibson rămase mut la gândul că femeia îi angajase pe cei de la Blue Angels pentru petrecerea unei fetiţe de opt ani.
– Sigur, e o ocazie ca să mă distrez şi eu un pic. Dar spune-mi ceva, eşti genul impresionabil, domnule Gibson?
– Nu în mod uzual.
Totuşi, femeia avea ceva care îl făcea să nu se simtă în largul lui. Prezenţa ei îl intimida, o senzaţie deloc agreabilă. La o întrunire, cu ani în urmă, îi spusese unui general să tacă din gură, dar domnişoara Dauplaise îl făcea să se simtă
precum Oliver Twist implorând să i se mai dea o porţie de mâncare.
– Să sperăm că nu, spuse ea zâmbind.
– De ce mă aflu aici?
– A, te rog să nu te superi. E important să păstrezi o oarecare doză de autoironie.
– Dumneavoastră o aveţi?
– Dacă mă gândesc la mine cu umor? Absolut. Totuşi, e esenţial ca tu să fii cel care spune gluma, adăugă ea şi îi făcu cu ochiul. Asta face diferenţa.
– Voi încerca să ţin minte.
– Aşa să faci. Familia mea şi-a pierdut abilitatea de a face haz pe seama ei cu mai multe generaţii în urmă. Din momentul când te ridici la un anumit nivel de notorietate, eşti înclinat să îţi priveşti familia cu oarecare veneraţie, lucru total
nesănătos. Ai tendinţa să crezi că succesul familiei nu s-a datorat norocului şi muncii asidue, ci unei superiorităţi înnăscute. Se aplecă spre Gibson, ca şi cum ar fi dorit să-i facă o confidenţă, după care continuă: E voia Domnului, avem gene bune, avem sânge albastru. Lucruri de genul ăsta. Desigur, e ridicol şi totuşi, oricât de ciudat ar fi, se întâmplă extrem de des. Şi toate aceste situaţii duc invariabil la acelaşi rezultat. Cu fiecare generaţie, familia se consideră tot mai în-dreptăţită la privilegii şi devine din ce în ce mai leneşă. Mai interesată de vacanţele la schi în Gstaad decât de sporirea averii familiei. Sentimentul acesta de autosuficienţă duce la lene, care la rândul său duce la declin. Deşi desigur, când ai mulţi bani, îţi poţi permite să ignori timp de decenii faptul că peste numele familiei tale s-a aşternut praful. Şi într-o zi te trezeşti descoperind că
ultimul membru al familiei care a făcut ceva notabil în viaţă a murit înaintea lui Kennedy. Ştii cum îşi câştigă existenţa fiul meu?
Gibson clătină din cap.
– Nu face absolut nimic. Trăieşte cu o femeie într-un complex de apartamente din Fort Lauderdale şi joacă golf, spuse domnişoara Dauplaise privindu-l cu ochii măriţi pentru a sublinia oroarea situaţiei. Cum Gibson nu reacţionă, femeia repetă: În Fort Lauderdale, domnule Vaughn. Fratele bunicului meu l-a ajutat pe Wilson la elaborarea Tratatului de la Versailles, şi unica ambiţie a fiului meu e să
acceadă în turneele de golf din mlaştinile Floridei. Creiere spălate!
– Nu e fan?
– Fan al Floridei? Nu, şi se pare că ar fi fost mai bine dacă aerul condiţionat nu ar fi fost inventat.
– De asta e recomandat să-ţi păstrezi simţul autoironiei?
– Mie mi-a fost de mare folos, spuse ea şi-şi atinse marginea paharului gol.
Un chelner îşi făcu instantaneu apariţia şi îl umplu.
– Într-un fel, îţi datorez mulţumiri, spuse Calista.
– Cum aşa?
– Povestea aceea cu Benjamin, care te-a adus într-o situaţie de mare…
dificultate.
– Nu înţeleg.
– Cui crezi că îi aparţineau banii delapidaţi? Lui Benjamin? Ce Dumnezeu, omul ăsta n-avea un sfanţ înainte să îl descopăr eu. În felul tău necugetat, m-ai ajutat să înţeleg că pariasem pe calul nepotrivit.
– Nu pricep. Cine a furat banii? Tata?
– Nu, nu tatăl tău. Tatăl tău a fost un om adorabil, dar n-a jucat decât rolul de jocheu. Dacă-mi permiţi analogia.
– Lombard?
– Exact. El a fost micul hoţ întreprinzător. Iar tu ai răsturnat un car cu mere putrezite.
– Dar tata…
Calista îl privi cu milă.
