– Înţeleg.
– Bine. Sunt sigură că această conversaţie a fost complet inutilă.
– Aş fi procedat la fel dacă aş fi fost în locul dumneavoastră.
Calista dădu din cap în semn de aprobare.
– Mulţumesc, domnule Vaughn. Apreciez.
– Mătuşă C., mătuşă C.! se auzi strigătul unei fetiţe care se repezi în viteză spre masă.
O urma un grup de copii, care se opriră însă în capul scărilor, ca blocaţi în drum de un câmp de forţă. Fetiţa ajunse lângă mătuşa ei cu răsuflarea tăiată şi cu rochiţa albă plină de fire de iarbă. Părul negru împletit într-o coadă îi cădea peste mijlocul cefei şi avea ochi albaştri, splendizi. Când îl văzu pe Gibson, se in-timidă şi se lipi de mătuşa ei, şoptindu-i la ureche. Calista izbucni în râs şi o îmbrăţişă.
– Sigur că da. Dar nu mai mulţi de douăzeci. Spune-i lui Davis, ca să vorbească
el cu părinţii.
Fetiţa surâse încântată şi-i mulţumi. Dădu să se întoarcă în fugă la copiii care o aşteptau, dar Calista o prinse de mânecă.
– Nu îl saluţi pe musafirul nostru? El este domnul Vaughn. Ea e nepoata mea, Catherine.
– Bună! spuse fetiţa fluturând mâna.
– Bună! îi răspunse Gibson.
– Cum se cuvine, tânără domnişoară.
Catherine îşi asumă greşeala dând din cap, se adună şi se apropie de Gibson cu mâna întinsă. El îi luă mâna şi i-o strânse.
– Mă bucur să vă cunosc, domnule Vaughn. Sunt Catherine Dauplaise. Vă
mulţumesc că aţi venit la petrecerea mea aniversară.
Aruncă o privire cu coada ochiului spre mătuşa ei pentru aprobare. Calista oftă şi o concedie cu o fluturare a mâinii.
– Acum du-te la joacă. Şi nu uita, nu mai mulţi de douăzeci.
– Da, mătuşă C.! strigă Catherine surescitată, coborând în fugă scările spre peluză.
– Mai am mult de lucru cu ea, spuse Calista. Teamă mi-e că nu sunt o mamă prea pricepută. După cum fiul meu cel nepăsător poate depune mărturie. Dar mă
străduiesc.
– Dacă asta vă ajută cu ceva, să ştiţi că e mai bine crescută decât mine.
După expresia de pe chipul ei, îşi dădu seama că vorbele lui nu o consolau.
– Mă bucur că v-am revăzut, domnule Vaughn. Mult noroc în Pennsylvania.
Partea a doua. SOMERSET
16
Expediţia către Somerset porni în ziua următoare. Garajul de la subsolul clădirii care adăpostea birourile firmei Abe Consulting era aproape gol, şi paşii lui Gibson stârniră ecou între zidurile de beton. Hendricks îl aştepta fumând o ţigară, rezemat de un Grand Cherokee model nou, lovit, cu jenţile mâncate de rugină şi aripile grav avariate. Părea că cineva remodelase bara de protecţie din spate folosind un dig de beton pe post de daltă.
– Bună treabă, comentă Gibson. Ai luat Range Roverul gata buşit din show-room?
– SUV-urile de nouăzeci de mii de dolari nu prea se încadrează în peisajul din centrul Pennsylvaniei, Vaughn. Încercăm să trecem neobservaţi.
Gibson îşi ridică mâinile în aer într-un gest defensiv.
– Hei, omule, am glumit.
– Tu vezi-ţi de computerele tale, da?
Hendricks arătă cu ţigara spre două rucsacuri mari din pânză neagră.
– Ai acolo echipamentul cerut. Aşază-le în spate.
Urcă în Cherokee şi porni motorul. Gibson descheie fermoarul şi inventarie conţinutul rucsacurilor înainte de a le aşeza în portbagaj alături de un morman de alte rucsacuri negre identice. Hendricks încărcase o tonă de echipamente. Ce naiba erau toate alea?
Jenn îşi făcu apariţia într-un Taurus aflat într-o stare şi mai proastă decât Cherokee-ul, ce părea să se fi strecurat ca prin urechile acului printr-o alee prea îngustă. Totuşi, cosmetizarea la care fusese supus nu se extindea şi sub capotă, şi Gibson remarcă sunetul gutural scos de motor atunci când Jenn îl opri. Gibson închise portbagajul Cherokee-ului şi observă că, la fel ca Taurusul, plăcuţele de
înmatriculare erau de Pennsylvania şi că pe bara de protecţie fusese lipit un abţibild Penn State. Chiar şi fără a avea experienţă în operaţiuni de filaj, tot putea să aprecieze atenţia la detalii.
Portiera dinspre scaunul pasagerului era încuiată. Bătu în geam şi se uită la Jenn.
Femeia clătină din cap şi arătă cu degetul spre Cherokee. Hendricks claxonă.
