Călătoria fusese, de la un capăt la altul, cea mai lejeră de care avusese vreodată
parte Gibson. Toată lumea îl considera pe el un bun şofer, însă Hendricks era un adevărat maestru. Se vedea asta în modul lipsit de efort în care oprea maşina la stop şi accelera apoi atât de lin, încât aproape că nici nu remarcai. Într-un fel sau altul, Hendricks poziţiona întotdeauna maşina pe banda care se mişca, şi asta nu din noroc; dacă, la un sfert de milă distanţă, un alt şofer apăsa pe frână, Hendricks anticipa momentul când avea să se înscrie din nou în trafic şi-şi adapta viteza ori schimba banda de circulaţie.
Jenn ajunse şi ea după câteva minute. Gibson nu avea cum să afle cât de adânc săpase WR8TH în baza de date a companiei Abe Consulting, aşa că instituise un regim strict de supraveghere electronică a tuturor informaţiilor referitoare la
încercarea lor de a-l vâna, asta însemnând interdicţie la e-mailuri, texte, documente Word. Michael Rilling se ocupa cu instalarea unui server dedicat operaţiunilor fără legătură cu activitatea ACG, dar între timp comunicarea se făcea pe foi A4 şi prin bileţele scrise de mână, o schimbare stranie pentru toată
lumea, mai puţin pentru Hendricks, care părea mulţumit de situaţie.
Interzicerea e-mailurilor însemnase şi imposibilitatea de a face rezervări hoteliere, însă Hendricks ştia dispunerea tuturor clădirilor din Somerset şi recită
numele fiecărui motel aflat pe o rază de trei mile.
– Ai mai fost pe aici? îl întrebă Gibson.
– Ţi se pare că aş mai fi fost?
– Atunci, ce faci? Seara, când ajungi acasă, studiezi atlasele?
– Dacă e să mă deplasez undeva, plec de la ideea că Google nu înlocuieşte cunoştinţele. Poţi să-ţi notezi chestia asta.
După sosirea lui Jenn, plecaseră unii după alţii în maşini şi aleseseră un motel ca vai de lume, pe un singur nivel, amplasat oarecum la adăpost de zgomotul autostrăzii. Gibson nu-şi găsea locul şi hotărî să facă o alergare înainte de masă.
Ieşi din cameră şi-l salută pe Hendricks, care scosese un scaun de lemn afară şi fuma leneş.
– Mă întorc într-o oră.
Hendricks mormăi ceva, şi Gibson porni spre stradă într-o alergare uşoară.
Sosise vara, era trecut de şase după-amiaza, dar termometrul arăta treizeci şi două de grade şi aerul era înăbuşitor. Se îndreptă înapoi spre oraş, notându-şi în minte dispunerea clădirilor. La o intersecţie, trecu pe lângă Summit Diner, un local clasic din prefabricate din oţel inoxidabil şi cu o firmă de neon roşu cu verde. Fusese renovat, dar ar fi putut să jure că la origini fusese un Swingle Family Diner construit cel mai probabil în anii ’60. Duke i-ar fi cunoscut cu siguranţă istoria, însă oricum era o piesă de colecţie. Şi Gibson ştiu în clipa următoare unde avea să mănânce pe perioada şederii în Somerset.
Ajunse la tribunal, coti la dreapta şi se îndreptă spre vest, alergând în plin soare.
Încetini când se apropie de bibliotecă, şi parcurse restul drumului la pas, pentru a studia mai bine clădirea. Biblioteca avea un site de o singură pagină, mai
degrabă un anunţ electronic al orelor de funcţionare. Găsise pe net câteva fotografii, care nu îi oferiseră însă imaginea completă a împrejurimilor. Dar, mai mult decât orice, era curios să arunce o privire spre ceea ce putea fi baza de operaţiuni a unuia dintre oamenii cei mai căutaţi de FBI.
Bârlogul infamului animal se dovedi a fi o mică dezamăgire. Biblioteca Carolyn Anthony era o clădire drăguţă din cărămidă, cu borduri vopsite în alb, care încadrau ferestrele şi intrarea principală. Era retrasă faţă de stradă, lângă un gazon îngrijit, cu iarba bine tunsă şi mărginit de straturi de flori şi tufe mici. De o parte a uşii de la intrare se afla un hidrant de un roşu aprins, iar de cealaltă, o fântână. Era o mică mostră de Mayberry Americanus² şi, la fel ca tribunalul, prezenţa sa părea deplasată în cartierul acela de case anoste.
Un firicel de apă curgea din fântână. Gibson reuşi să soarbă o gură, după care dădu ocol bibliotecii. În lateral şi în spate, se întindea o grădină publică cu mese de picnic, bănci, peluze şi o fântână de piatră în mijloc care împrăştia apa neregulat în stropi leneşi.
Asta îi aminti de fotografia cu Suzanne şi broasca. Ceea ce, la rândul său, îi readuse în memorie un amănunt care îl obsedase şi înainte… Şapca – era ceva legat de şapca cu însemnele echipei de baseball Philadelphia Phillies. Ce mare scofală e cu şapca asta? îşi zise Gibson. Suzanne avusese nevoie de ceva cu care să-şi ascundă faţa şi cumpărase o şapcă Phillies. Potoleşte-te, Sherlock.
Şi totuşi, şapca nu-i dădea pace.
Concentrează-te pe ceea ce ai de făcut, se mustră el în gând: memorează
amplasamentul bibliotecii. La prima vedere, remarcă trei intrări/ieşiri: ceaprincipală, o platformă de primit marfă în lateral şi o uşă secundară ce dădea înparc. Cum clădirea era retrasă faţă de cele învecinate, nu prea aveai motive să
zăboveşti pe acolo. Acest fapt, ca şi dimensiunea redusă a oraşului, însemna că
orice prezenţă nouă era rapid observată. Şi că WR8TH avea să îi depisteze cumult înainte ca ei să îl vadă.
Gibson îşi folosi telefonul pentru a verifica un lucru pe care îl bănuia deja: Wi-Fi-ul bibliotecii nu era protejat de nici o parolă. Continuă să meargă şi pierdu semnalul la o jumătate de cvartal distanţă de bibliotecă. A doua zi avea să revină
cu un aparat de testare pentru a măsura perimetrul semnalului. Dar deja îi era dureros de clar că WR8TH se putea loga la Wi-Fi-ul bibliotecii fără a pune
piciorul în clădire – şi practic fără a putea fi zărit dinăuntru. Problema se complicase. Nu era imposibil de rezolvat, dar se complicase.
Oricum, pentru moment, nu mai avea ce să facă. Îşi fixă căştile în urechi şi îşi reluă alergarea spre motel pentru a o suna pe Ellie înainte de cină.
17
Summit Diner, un local mic şi înghesuit, fără decoraţiuni inutile şi eminamente funcţional, era înţesat de oameni. Scaune înalte, fixate în podea, înconjurau tejgheaua pătrăţoasă. Separeurile se aliniau, lipite unul de altul, de-a lungul peretelui exterior, şi lumea stătea claie peste grămadă. Jenn nu înţelegea ce fel de atracţie putea exercita un asemenea loc, însă Gibson îl privea cu acea veneraţie pe care oamenii o rezervă de obicei muzeelor. Şi chiar i-ar fi stat bine acolo, îşi zise Jenn. Ce Dumnezeu era cu Gibson, de se dădea în vânt după o astfel de speluncă?
– Vă vine să credeţi? întrebă Gibson.
– Nu, îi răspunse Jenn. Ce naiba înseamnă pretzel melt²¹?
Sortimentul figura în meniu pe lista cu specialităţile casei.
Gibson rânji.
– E un fel de calzone, dar cu umplutura înfăşurată într-un covrig. O să-ţi placă la nebunie.
Jenn se holbă la el.
– Mă pedepseşti pentru că nu te-am luat la mine în maşină?