cumpărat-o de undeva, de pe drum.
– Cine a declarat că Suzanne ura baseballul?
– Părinţii. E în transcrierea depoziţiilor luate de FBI.
– Serios? Asta-i ciudat.
– De ce?
– Nu ştiu. E ceva care nu-mi dă pace în legătură cu şapca asta. Probabil că nu-i nimic.
– Probabil, se declară Jenn de acord. Totuşi, nu-ţi ignora niciodată instinctele.
Povesteşte-mi.
– Ei bine, ai dreptate într-o privinţă: Ursuleţului nu-i plăcea sportul. Sau cel puţin aşa îmi amintesc eu. Totuşi, Duke şi Lombard discutau mult pe tema asta.
Erau amândoi mari fani Orioles. Cred că mi-aş fi amintit dacă Ursuleţul ar fi fost pasionată şi ea de baseball. Ştii, era genul de copil cu sufletul deschis.
– Nu uita că nu o văzuseşi de ceva timp.
– Mda, consimţi Gibson, dar fără a părea foarte convins.
Aşezat la tejghea, Fred Tinsley amesteca frişca în ceaşca de cafea şi studia meniul. Nu îi era foame, dar, dacă tot intrase acolo… Nu putea auzi ce discutau cei doi bărbaţi şi femeia, dar nici nu avea importanţă. Nu se afla acolo pentru a trage cu urechea. Voia doar să ia pulsul.
Bărbatul scund era un fost poliţist din Los Angeles, care nu făcea cine ştie ce impresie. Totuşi Dan Hendricks fusese probabil subestimat toată viaţa. Tinsley era hotărât să nu repete greşeala. Celălalt bărbat, Vaughn, părea forţos şi fusese angajat în armată, însă în calitate de specialist în computere sau aşa ceva. De când intraseră computerele în dotarea marinei? Pe zi ce trece, lumea devenea tot mai greu de înţeles.
Charles era singura de temut dintre cei trei. Ucisese în luptă. Pe ea îşi dorea cel mai mult s-o ucidă. Sorbi din cafea şi medită la modul concret în care ar proceda dacă ar fi să o facă. Totul depindea de cât de bine aveau să se descurce cei trei.
Incompetenţa le-ar salva viaţa. O idee destul de amuzantă, după părerea lui Tinsley.
Sarcina lui era într-adevăr una neobişnuită. Avea să fie plătit indiferent de rezultat, aşa încât îşi putea permite să urmărească detaşat drama ce se desfăşura sub ochii săi. Ineditul situaţiei îl intriga şi era curios să vadă deznodământul.
Între timp, nu trebuia decât să aştepte şi să stea la pândă. Două lucruri la care se pricepea.
Şi desigur, mai avea de mers la doctor. Nu o mai văzuse pe doctoriţă din noaptea aceea, cu zece ani în urmă. Îi admira munca, atât de diferită de a lui şi totuşi necesitând calm şi profesionalism în circumstanţe extraordinare. Avea respect pentru asta şi abia aştepta să o reîntâlnească.
Chelneriţa se întoarse şi Tinsley comandă un sendviş Reuben, doar ca să scape de ea. Comanda nu îi fusese încă servită în clipa în care bărbatul cel scund se ridică de la masă şi plecă. Tinsley nu îşi făcu griji în privinţa locului spre care acesta se îndrepta. Nu avea nici o importanţă.
Trecuse de ora două noaptea când Cherokee-ul opri în faţa motelului. Când Jenn şi Gibson se întorseseră de la masă, Hendricks era plecat. Gibson stătea acum pe pat şi încerca să prefigureze o soluţie rudimentară la problema cu Wi-Fi-ul bibliotecii. Îl auzi pe Hendricks sosind şi trântind uşa de la cameră. După câteva clipe uşa se redeschise, de data asta mai încet.
Gibson lăsă deoparte lucrul şi ieşi afară. Hendricks fuma aşezat pe capota maşinii. Purta pantaloni închişi la culoare şi o bluză de vânt, cu toate că
temperatura continua să fie în jur de treizeci de grade. Bancheta din spate a Cherokee-ului se golise; camera lui Hendricks era probabil înţesată cu rucsacurile pe care le luase.
– Ai avut dreptate în privinţa bibliotecii, spuse Hendricks. O să fie al dracului de greu să acoperim toate ieşirile şi străzile adiacente cu numai trei oameni. Şi, în plus, să nu fim descoperiţi. Şi asta, fără a lua în calcul faptul că trebuie să lucrăm în schimburi şi să mai şi dormim.
– Ce-ar fi dacă i-am cere lui Abe să trimită întăriri?
– Ar putea să o facă, dar asta ar ridica altă problemă. Dacă am supraveghea biblioteca cu o întreagă armată, am ieşi în evidenţă precum un grup de cercetaşe
în Las Vegas. Şi chiar dacă nu e mare lucru de capul poliţiei locale, îţi garantez că în clipa în care ne-am ridica tabăra în faţa unei biblioteci publice frecventate de copii, ne-am trezi cu o ditamai lanterna Maglite vârâtă drept în fund.
– Deci, am încurcat-o?
– Nu de tot. Am montat camere de supraveghere a perimetrului. Se activează
prin senzori de mişcare, aşa că avem acum acoperite toate cele trei uşi. Nu e soluţia ideală, dar vom putea avea imagini cu toate feţele care intră şi ies din clădire. Asta, în cazul în care tipul va intra şi ieşi din bibliotecă. Oricum, nu e cea mai fericită soluţie, adăugă Hendricks şi scutură scrumul într-un canal de scurgere. Aşa că ne-ar prinde bine nişte cyber-ninja-voodoo de-ai tăi.
– Cyber-ninja-voodoo?
– Nu pentru asta te-am adus aici?
– Ascultă, pot să te întreb ceva? Ai lucrat la astfel de cazuri când erai poliţist în L.A.?
– La cazuri de răpiri de copii? Mda, am avut parte şi de aşa ceva.
– Şi ai reuşit să găseşti mulţi?
Hendricks îi aruncă o privire lungă.
– Ce o să faci dacă-ţi răspund? O să dai iarăşi fuga la baie?
– Las-o moartă.
– În general, nu ai la dispoziţie decât patruzeci şi opt de ore. După aceea, dacă
găseşti copilul, e deja mort.
