– Funcţionează? întrebă Jenn.
– Aşa cred. Dar nu voi şti cu certitudine decât după ce-l voi testa pe teren.
– Nu-l poţi testa dinainte? interveni Hendricks.
– Am şi făcut-o într-o oarecare măsură, a fost un fel de simulare. Dar dacă nu aşteptăm să construiesc o replică a reţelei bibliotecii, nu vom şti cu siguranţă şi ne vom repezi cu capul înainte.
– Cum vei instala programul? întrebă Jenn.
– Cu un stick de memorie. Nu am nevoie decât de două minute în biroul bibliotecarului.
– Pare fezabil. Eu şi Hendricks o să ne ocupăm de asta. Tu rămâi aici. Te anunţăm noi când terminăm instalarea, ca să poţi face testarea de la distanţă.
– Nu cred că e o idee bună, spuse Gibson.
Jenn tăcu, păru că se enervează, apoi se controlă.
– De ce? E prea complicat pentru noi, nişte bieţi luddiţi²³?
– Nu, toată treaba se rezolvă printr-un simplu click.
– Atunci?
– Ai spus că biblioteca e plină de bărbaţi care corespund profilului, nu-i aşa?
– Da.
– Şi dacă totuşi individul nostru e unul dintre ei?
– Puţin probabil, spuse Hendricks.
– Cred că ar fi o greşeală să ne închipuim că tipul nu ştie cum arătaţi voi doi, răspunse Gibson. Ar trebui să vă feriţi să vă mai arătaţi faţa prin preajma bibliotecii.
– Cum ar putea să ştie cum arătăm? întrebă Jenn.
– Gândeşte-te că, de câteva săptămâni, tipul umblă prin baza de date a ACG.
Jenn digeră informaţia.
– Hristoase! exclamă ea într-un final. Dosarele noastre de personal.
– Fotografiile noastre, spuse Hendricks.
– Tot mai vreţi să mă lăsaţi la motel?
*
Biblioteca Carolyn Anthony era micuţă, însă angajaţii săi se mândreau în mod clar cu munca lor. Gibson privi cu atenţie în jur. Biblioteca era bine întreţinută, curată, luminoasă şi primitoare. Cu o ambianţă care te îmbia să te aşezi să citeşti.
Ursuleţul s-ar fi simţit aici ca în rai. Uşa de la intrare se deschidea într-un mic atrium vesel, unde noile apariţii erau aranjate cu gust pe rafturi din lemn.
În spatele pupitrului principal, o femeie de vârstă mijlocie introducea cărţile returnate înapoi în sistem şi carnea de pe braţele ei groase se bălăbănea în timp ce lucra. Părul coafat într-un permanent mărunt părea rezultatul unei uniuni profane între un cuptor cu microunde şi un ghem de câlţi. Femeia îşi întrerupse lucrul pentru a-l saluta cu o privire sobră, apoi îşi reluă îndatoririle. Şirurile de rafturi, apropiate unele de altele şi înţesate de cărţi, dispăreau spre fundul sălii.
În stânga se aflau câteva separeuri echipate fiecare cu câte un vechi monitor cu tub catodic. Pe un panou era postat un anunţ cu instrucţiuni detaliate privind mo-dalitatea de a-i solicita bibliotecarului accesul la computere. O scară lată ducea în jos, spre „Secţiunea pentru copii“. În dreapta se afla o zonă de lectură cu fotolii şi taburete. Toate, cu excepţia unuia, erau ocupate de bărbaţi în pragul vârstei de pensionare, care păreau să facă parte din decor.
Gibson se întrebă dacă vreunul dintre ei era omul pe care îl căutau. Îşi dorea să-i poată privi de aproape, să le poată studia feţele. Voia să verifice dacă era în stare să-l ghicească pe individ, chiar dacă era conştient de cât de greu este să discerni răul pe feţele umane. Nimic n-avea să-l dea de gol pe bărbatul care o răpise pe Ursuleţ cu un deceniu în urmă şi reuşise, într-un fel sau altul, să scape atâţia ani.
Ar fi ultima persoană pe care ar bănui-o. La urma urmei, nu o târâse cu forţa pe Ursuleţ la el în maşină. Ea îl urmase de bunăvoie, şi asta pentru că faţa lui nu inspira teamă. Abia mai târziu omul lăsase să-i cadă masca.
Poate că tocmai de aceea spargerea reţelei de date a acestei biblioteci obscure dintr-un orăşel uitat de lume i se părea un lucru atât de descurajant. Judecând obiectiv, sarcina era simplă. Şi totuşi Gibson era nervos. Omul care ştia ce i se întâmplase Ursuleţului cunoştea acest loc, îl cunoştea chiar foarte bine, pentru că
trecuse pe acolo în ultimele două săptămâni. Şi chiar dacă în clipa aceea nu se afla acolo, biblioteca aceea micuţă şi confortabilă reprezenta cheia descifrării unui secret bine acuns.
Şi poate că Hendricks avea dreptate, iar descifrarea secretului nu putea duce –
inevitabil – decât la un singur rezultat, dar, dacă reuşeau să-l prindă pe individ, se făcea cât de cât dreptate. Nu pentru Ursuleţ – pentru morţi nu exista dreptate, Gibson ştia asta. Dar poate că se va restabili un pic de echilibru pentru vii. Nu, nici asta nu putea crede. Nici o alinare nu era posibilă pentru o crimă aşa de odioasă. Dacă Ursuleţul murise, atunci găsirea răpitorului nu putea decât să
răspundă unor întrebări care mai bine rămâneau nepuse. Cine o răpise? Unde fusese ţinută? Cum îndurase suferinţa şi cum murise?
Gândurile i se îndreptară spre Ellie, dar le alungă iute din minte. Sub nici un motiv nu trebuia să şi-o imagineze pe fiica sa în locul lui Suzanne.
Cum nu îi surâdea ideea de a se amesteca printre localnici, Gibson se hotărâse să
adopte varianta diametral opusă: să iasă cât mai făţiş în evidenţă. Şi alesese drept combinaţie vestimentară o jachetă sport neasortată cu cravata şi o pereche de pantaloni din bumbac largi şi boţiţi. Arăta ca un tânăr decis să facă o bună
impresie şi eşuând lamentabil în acest demers. Identificase numele bibliotecarei – Margaret Miller – şi, cu ajutorul lui Google, aflase şi cum arăta fiul ei, Todd. Pătrunderea prin efracţie în biroul femeii pentru a-şi instala programul reprezenta, desigur, o opţiune, dar nu cea mai bună dintre toate. Era preferabil ca doamna Miller să îl invite ea înăuntru.
Gibson nu semăna câtuşi de puţin cu Todd, dar nu asta conta, ci să evoce vizual imaginea fiului. În majoritatea fotografiilor de pe net, Todd Miller apărea cu o faţă de tocilar. Hainele purtate de Gibson erau un omagiu adresat lipsei de gust vestimentar al acestuia. În plus, îşi pieptănase părul cu cărare într-o parte, aşa cum îi plăcea lui Todd.
