mă surprinzi, răspunsese Gibson, aruncându-i un meniu de la Summit Diner.
După aceea o condusese afară, întorsese plăcuţa cu „Nu deranjaţi“ şi se încuiase pe dinăuntru. Cu obloanele trase şi aerul condiţionat fixat la temperatura minimă
suportabilă, camera lui semăna cu o grotă complet izolată de lumea exterioară.
Întotdeauna gândise şi se concentrase mai bine atunci când îi era frig.
Mulţumit de aranjamentele făcute, se aşezase apoi în faţa laptopului, îşi pusese căştile cu muzică în urechi şi se cufundase în lucru timp de două zile pline.
Începuse cu începutul. Avea nevoie de specificaţiile reţelei bibliotecii. Intrase pe server şi iniţiase o scanare a portalurilor accesibile. Se simţea cam aiurea spărgând reţeaua de date a unei biblioteci publice din centrul Pennsylvaniei. În cadrul micii comunităţi a hackerilor, care nu dădeau doi bani pe astfel de mă-runţişuri, se bucura încă de o anumită reputaţie şi se îndoia profund că activitatea sa actuală avea să îmbunătăţească legenda lui BrnChr0m. Era un fel de Al Capone jefuind standul cu limonadă al unui puşti.
Semnalul sonor scurt îl anunţă că scanarea se terminase, iar rezultatele fură
afişate pe monitor. Le parcurse şi se încruntă. De obicei, reţelele bibliotecilor publice erau improvizate, şi la ele lucrau IT-işti începători sau incompetenţi, dacă nu ambele. Sistemele de operare erau de cele mai multe ori cu două generaţii în urmă şi neactualizate. Semănau cu nişte câini uriaşi, dar prietenoşi; dacă
îi mângâiai, se rostogoleau pe spate, dând la iveală o mulţime de vulnerabilităţi.
Din nefericire pentru încercările lui neobosite de a descoperi o breşă, de data asta dăduse peste o comunitate locală care lua IT-ul în serios. Biblioteca era dotată cu o versiune actualizată de Windows, la care se adăugase un firewall, pentru orice eventualitate. Gibson oftă şi sorbi din ceaşca de cafea. Schema reţelei nu era foarte elaborată, însă operarea se făcea în mod profesionist. Pentru a o sparge era nevoie de oarecare efort.
În loc de zece minute, îi luă două ore pentru a obţine specificaţiile necesare. Dar rezultatul îl mulţumi. Cunoştea foarte bine atât software-ul, cât şi hardware-ul folosite, iar buna mentenanţă avea în fapt să îi faciliteze editarea programului după ce se strecura în infrastructura reţelei wireless. Închise ochii şi vizualiză
modul în care urma să procedeze, pas cu pas. Rămase aşa până ce totul îi fu clar în minte, după care un mic zâmbet îi ridică colţurile gurii. Deschise ochii, dădu drumul la muzică în căşti şi începu să scrie.
Programarea nu era punctul lui forte; îi plăceau provocarea intelectuală şi logica rece a scrierii codurilor, însă nu îi dădeau acea senzaţie de bine. Contrar părerilor larg răspândite, hackingul nu însemna un duel între două genii care tastau cu viteză programe. În filme, totul se reducea la scene melodramatice şi pline de adrenalină, un fel de acrobaţii informatice la trapez, cu hackeri cu pistoale puse la tâmplă, care aveau la dispoziţie şaizeci de secunde pentru a sparge o reţea impenetrabilă. Şi care tastau cu viteza fulgerului, contracronometru.
În realitate, spargerea unei reţele securizate nu era deloc incitantă, ci un proces lent şi obositor, care necesita multă răbdare şi o atenţie infinită la detalii.
Existau oameni înzestraţi cu o abilitate înnăscută – un fel de al şaselea simţ –
pentru descifrarea limbajului unei maşini, oameni capabili să inventeze noi modalităţi de exploatare. Dar o reţea securizată însemna cu mult mai mult decât o simplă maşinărie. Însemna şi oamenii care o operau şi o menţineau în stare de funcţionare. În nouă cazuri din zece, calea cea mai uşoară de a sparge o reţea de computere nu era prin hardware sau software, ci prin wetware – oameni. Şi la
acest capitol Gibson excela.
Dintotdeauna avusese talentul de a analiza o reţea şi oamenii care o operau, descoperind liniile de fractură dintre cele două componente. Era în stare să găsească fisurile dintre procedurile corecte de securizare şi shortcut-urile folosite de oameni, deoarece credeau că ceilalţi nu le dădeau atenţie. Ignoranţă, curiozitate, obişnuinţă, lene, lăcomie, prostie – computerele erau exact la fel de bune ca oamenii care le operau, şi întotdeauna exista un punct slab. Spargerea computerelor era o treabă plicticoasă pentru Gibson. Dar în privinţa oamenilor?
Asta da distracţie!
La nevoie, era însă şi un programator competent. Deşi nu nemaipomenit de rapid. Aşa încât, atunci când încheie în cele din urmă editarea şi corectarea programului şi rulă cu succes testul de verificare, era marţi şi trecut de unsprezece noaptea. Nu apucase să doarmă decât câteva ore în noaptea de duminică spre luni, şi oboseala îl ajunse din urmă.
Îşi trecu degetele prin păr şi scoase capul pe uşă. Hendricks îl salută şi-şi stinse ţigara. În cele câteva dăţi când Gibson ieşise din camera de motel pentru a-şi limpezi mintea, nu îl găsise pe Hendricks afară fumând. Aproape că îi simţise lipsa.
– Spune-i lui Jenn că am terminat, zise el.
– Bine.
– O să testez programul mâine.
– Bine.
– A mai intervenit ceva de ieri încoace?
– Nimic.
Se târî în pat şi se culcă îmbrăcat. Într-o lume perfectă, ar fi dormit optsprezece ore. În realitate, nu dormi decât şase şi se zvârcoli alte trei; corpul lui refuza să
se odihnească din cauza cofeinei. La nouă îşi făcuse deja duşul, se bărbierise şi-şi împachetase echipamentul. Ieşi din cameră şi clipi des în soarele puternic al dimineţii.
În lipsa lui, Hendricks şi Jenn fuseseră foarte ocupaţi. În ultimele patruzeci şi opt de ore reglaseră camerele de supraveghere instalate de Hendricks, care acopereau acum nu numai uşile de intrare la bibliotecă, ci şi căile de acces. Jenn cercetase împrejurimile, în căutare de locuri mai ascunse, dar aflate în raza de emisie a Wi-Fi-ului bibliotecii. Iar Hendricks montase camere de supraveghere şi acolo.
– Vestea proastă e că nucleul demografic al utilizatorilor bibliotecii pare să fie alcătuit din bărbaţi albi cu vârsta cuprinsă între patruzeci şi cinci şi şaizeci de ani, spuse Hendricks.
– Mda, avem fotografiile a douăzeci şi şase de bărbaţi care au intrat în bibliotecă
începând de luni dimineaţă şi care corespund profilului nostru în privinţa vârstei, adăugă Jenn. Le-am trimis la DC. Poate avem noroc.
– Crezi că e unul dintre ei?
– Hendricks nu crede. Eu nu ştiu ce să cred.
– Pur şi simplu nu mi-l pot imagina pe tipul nostru pierzând timpul în bibliotecă
cu cititul revistelor, spuse Hendricks. Cred că îşi face treaba, încercând să treacă
neobservat, şi pe urmă dispare.
– Iar eu cred că se simte atât de în siguranţă pe teritoriul lui, încât exact asta ar face, îl contrazise Jenn. Dar avem prea puţine date despre nemernic, aşa că toate astea sunt simple speculaţii. Oricum, ştim că e capabil să nu atragă atenţia asupra lui. Deci trebuie să-l depistăm. Şi asta ne aduce la…, lăsă ea fraza suspendată în aer.
– La programul meu, completă Gibson.
