– Deci, crezi că e vreo şansă ca Suzanne să mai fie în viaţă?
Hendricks îşi aprinse o altă ţigară.
– Nu. E moartă de mult. Cred că făptaşul nu a ştiut pe cine răpeşte. Şi a intrat în panică atunci când şi-a dat seama că fata era fiica unui senator. De cum a realizat în ce rahat se băgase, n-a pierdut vremea şi a ucis-o imediat, după care i-a
aruncat pe undeva cadavrul.
Gibson scoase un geamăt. Un geamăt gutural, de care nu fu conştient decât în clipa când Hendricks îl întrerupse.
– Hei, nu-s eu de vină, tu m-ai întrebat.
– Da, ştiu. Şi atunci ce cauţi aici?
– Îmi fac meseria.
– Aiurea!
Hendricks aruncă ţigara, se lăsă să alunece de pe capotă şi zdrobi mucul cu călcâiul pantofului.
– E o chestie importantă pentru şef. Prin urmare importantă şi pentru mine. Şi să-ţi mai spun ceva: nu-mi plac pedofilii. Mai ales cei care se cred deştepţi şi vicleni şi trimit fotografii provocatoare cu victimele lor. Mă întrebi ce caut aici?
Sunt aici ca să-mi proptesc piciorul pe grumazul individului. De asta sunt aici.
Apropo, tu de ce eşti aici?
– În caz că ea nu e…
Grimasa care schimonosea permanent faţa lui Hendricks dispăru, înlocuită de o expresie sincer preocupată.
– Nici să nu te gândeşti.
– La ce să nu mă gândesc?
– La faptul că ar putea să fie în viaţă. Scoate-ţi asta din cap.
– De ce?
– Pentru că, dacă începi să gândeşti aşa, nu te vei mai putea opri. Crede-mă.
Speranţa e ca un soi de cancer. Şi atunci pot apărea două situaţii. Fie nu vei afla niciodată adevărul, şi treaba asta te va măcina până te va distruge, fie, şi mai rău, vei afla adevărul, în care caz vei ieşi prin parbriz rulând cu nouăzeci de mile la oră, pentru că speranţa te-a îndemnat să conduci fără să-ţi pui centura de
siguranţă.
– Aşa că e mai bine să te gândeşti la tot ce e mai rău.
– Cele patruzeci şi opt de ore au trecut de mult. Tot ce pot să-ţi spun e să îţi legi centura. Găseşte-ţi alt motiv pentru care te afli aici.
Acestea fiind zise, Hendricks intră în cameră şi-l lăsă pe Gibson singur cu gândurile lui.
Şi cu telefonul mobil, pe care fostul poliţist îl uitase pe capota Cherokee-ului.
Gibson se holbă la el, calculând în minte timpul avut la dispoziţie. Treizeci de minute? Probabil mai puţin. Merita riscul? Da, decise el în final. E bine întotdeauna să ai un plan de rezervă, chiar dacă nu îl vei pune niciodată în aplicare.
Înşfăcă telefonul şi se închise în cameră. Conectă telefonul la laptop şi porni să
ruleze programul. Cu ochii aţintiţi pe monitor şi urechea la pândă, ca să prindă
eventualul zgomot făcut de uşa lui Hendricks. În cel mai rău scenariu, Hendricks avea să iasă din cameră pentru a-şi căuta telefonul, avea să constate că dispăruse, pentru ca mai apoi să reapară ca prin farmec. Atunci chiar că ar da de dracu’.
După douăzeci şi şapte de minute, telefonul se afla din nou acolo unde îl uitase Hendricks.
Micul său experiment de cyber-ninja-voodoo funcţionase.
18
Gibson nu termină lucrul la noul program decât marţi noaptea. WR8TH nu-şi făcu între timp apariţia, însă virusul său îşi continuase neabătut călătoria printre documentele FBI-ului pe care Rilling le încărca pe servere, pentru ca WR8TH să
nu devină suspicios dacă fluxul de informaţii se oprea brusc.
Jenn făcea escale periodice în camera lui Gibson pentru a verifica cum merge treaba.
– Ai nevoie de ceva? îl întrebase în prima dimineaţă după ce începuse lucrul.
– Trei mese şi un pat.
– Ceva special?
– Micul dejun să-mi fie adus dimineaţa, cina o vreau seara, iar la prânz poţi să
