– Glumeşti? întrebă Gibson prin geam.
Jenn coborî geamul câţiva centimetri.
– Ne vedem în Somerset.
– Azi, răcni Hendricks.
– Te plătesc dacă deschizi uşa.
– Lasă că ştiu eu cât câştigi.
Hendricks strigă la el să se grăbească. Gibson îi aruncă lui Jenn o ultimă privire imploratoare, dar femeia rămase de piatră, cu ochii aţintiţi în gol şi stăpânindu-şi cu greu zâmbetul.
Hendricks îi scoase din oraş pe Clara Barton Parkway, care înainta paralel cu vechiul C&O Canal¹⁸. Coroanele copacilor formau o boltă de-a lungul şoselei şi rulară cu geamurile coborâte. Gibson întrebă dacă putea asculta meciul.
Hendricks îi făcu semn spre radio.
– Ţii cu vreo echipă? întrebă Gibson.
– Tata ţinea cu Dodgers. Eu n-am favoriţi.
– A fost şi el poliţist?
– Nu.
Aşteptă ca Hendricks să continue, dar se părea că discuţia se terminase. Întinse mâna spre aparatul de radio.
– A fost inginer de sunet. Muzică. A lucrat pentru SST şi Slash Records.
– Foarte tare. Vreo formaţie de care am auzit?
– Doar dacă îţi plac grupurile punk vechi. Black Flag?
Gibson clătină din cap.
– Atunci n-ai cum să fi auzit de nici unul din ele.
– Dacă tatăl tău s-a ocupat cu muzica, tu cum de-ai ajuns poliţist?
– Am dat examen la academie, cum altfel? răspunse Hendricks şi deschise radioul pentru a sublinia că încheiase conversaţia.
The Nationals conduceau cu 2–0 în al doilea sfert. Duke ar fi fost încântat să afle că Washingtonul avea din nou o echipă bună de baseball. În copilăria lui Gibson, cea mai apropiată echipă de casa lor fusese Orioles, şi Duke îl dusese la câte zece sau cincisprezece meciuri pe sezon. Totuşi avusese impresia că tatălui său îi plăcea mai mult să asculte meciurile la radio. Îşi amintea cum mergeau amândoi cu maşina de la Charlotesville la Washington ascultându-i pe Mel Proctor şi Jim Palmer. Era aşa de plictisitor să asculţi nişte crainici bătrâni comentând ceva ce nu vedeai. Dar, la fel ca multe alte lucruri, cu timpul, şi acesta devenise un ritual reconfortant. Deseori nici nu urmărea de fapt meciul, ci doar asculta murmurul său liniştitor în fundal. Ceea ce făcu şi acum.
Conversaţia cu Calista Dauplaise i se învălmăşea încă în cap. Dacă era să o creadă, atunci tot ce gândise el timp de zece ani se bazase pe o minciună. Dintr-odată, ceea ce construise în jurul vieţii sale se reducea la o singură afirmaţie, una foarte simplă: Duke Vaughn nu fusese un infractor. Benjamin Lombard era vinovatul, şi aşa fusese de la bun început. Lombard, omul care delapidase milioane de dolari şi îi înscenase deturnarea de fonduri prietenului său pentru a scăpa cu faţa curată. Gibson încă nu-şi revenise din şoc, conştientizând că bănuielile sale iniţiale se adeveriseră. Gândise corect la început, dar nu şi mai târziu. Mai târziu îl crezuse pe Lombard şi, spre ruşinea lui, îşi condamnase tatăl, la fel cum o făcuse toată lumea.
Mai era ceva ce nu-i dădea pace. În toţi aceşti ani fusese convins că tatăl său se sinucisese din cauza sentimentului de vinovăţie pentru că ar fi furat banii lui Lombard. Duke nu lăsase în urmă nici un bilet de adio şi nu îi trecuse prin cap nici o altă ipoteză. Dar dacă Duke Vaughn nu deturnase bani, dacă nu fusese un infractor, atunci de ce îşi luase viaţa? Era o întrebare care îl bântuise pe Gibson
şi după ce crezuse că găsise răspunsul. Răspuns care îl înfuriase şi îi amărâse viaţa, dar măcar îi oferise senzaţia, oricât de firavă, a unei încheieri. Acum nici pe asta nu o mai avea.
Îşi amintea perfect casa părintească. Peluza în pantă din faţă, pe care o grebla şi o tundea în zilele mai fericite ale copilăriei. Ulmul cu coroană în spirală, sub care Duke încercase fără succes să-şi înveţe fiul să arunce mingea cu boltă.
Bătrânul Volvo parcat pe alee, semn că tatăl lui era acasă. Scârţâitul scos de treptele verandei şi scaunele Adirondack din lemn, atât de incomode. Uşa de la intrare, lăsată mereu descuiată.
Şi pe care o găsise larg deschisă în ziua aceea.
Gibson îşi strigase tatăl, dar nu-i răspunsese nimeni. La combina stereo se auzeau cei de la The Eagles cântând primele versuri din „New Kid in Town“. Tatălui său îi plăceau la nebunie James Taylor, Jackson Browne, Bob Marley & the Wailers, CSN&Y. Şi colecţia „college sunny afternoon, Frisbee music“. Gibson îşi lăsase rucsacul de şcoală la picioarele scării şi străbătuse casa, strigându-şi tatăl. Îşi amintea sentimentul că ceva era în neregulă, pentru că tatăl său nu ar fi trebuit să vină acasă decât vineri, şi el putea număra pe degetele de la o mână
ocaziile, de orice fel, când Duke sosise mai devreme decât era aşteptat.
Trecuse de două ori prin fiecare cameră. Apoi prin curtea din spate. Duke mergea uneori în vizită la vecini; probabil că stătea de vorbă cu domnul Hooper, care lucra la universitate, despre echipa de baseball a studenţilor, UVA. Părea o idee plauzibilă. Şi totuşi, faptul că găsise uşa de la intrare larg deschisă nu-i dădea pace. Mai făcuse un tur al casei şi remarcase că uşa dinspre subsol era întredeschisă. Nu o observase la început, pentru că nimeni nu cobora vreodată în subsol. În general, încăperea servea drept depozit şi numai în rarele ocazii când aveau musafiri era transformată în dormitor improvizat.
Deschisese uşa şi văzuse că lumina era aprinsă în subsol. Un miros acru de excremente îl lovise. Îşi strigase tatăl, dar subsolul rămăsese tăcut. Coborâse scările. Încet. Simţind că ceva era în neregulă. Cu patru trepte înainte de a atinge podeaua, întinsese gâtul şi aruncase o privire înăuntru. Şi zărise picioarele goale ale tatălui său atârnând în aer, cu vârfurile degetelor îndreptate spre podeaua de ciment, ca şi cum şi-ar fi luat avânt să zboare.
Făcuse încă un pas.
Chipul tatălui său era total schimbat. Funia îi întinsese trăsăturile feţei şi le înnegrise. Gibson rostise în şoaptă numele lui Duke şi se aşezase greoi pe ultima treaptă a scării. Nu plânsese până la sosirea ofiţerilor de poliţie, care îl luaseră cu ei.
De ce ai făcut asta, Duke? Erai nevinovat. Ce te-a făcut să cobori în subsolulcasei?
Ajunseră la Somerset spre sfârşitul după-amiezii. Situată la o oră distanţă spre est de Pittsburgh, Somerset era o comunitate muncitorească mică, cu mai puţin de şapte mii de locuitori. Unica sa pretenţie la faima istorică se datora participării la Revolta Whisky-ului¹ , în 1794. Mai recent, numele localităţii fusese asociat cu evenimentele din 11 septembrie 2001, când zborul 93 se prăbuşise în oraşul învecinat Shanksville. Dar acum ceea ce conta era apropierea de staţia de benzină din Breezewood, de care nu o despărţeau decât cincizeci de mile spre est.
În centru, Hendricks dădu ocol clădirii cu acoperiş din aramă a tribunalului şi opri maşina pentru a o aştepta pe Jenn, aflată la zece minute în urma lor. N-o fi fost el cel mai plăcut tovarăş de drum, dar cu siguranţă era un şofer al naibii de bun. Pe Maryland Line dăduseră de trafic intens, şi Gibson îşi scosese telefonul pentru a căuta pe net o altă variantă.
– Pune-l la loc, mârâise Hendricks şi îi scosese pe Route 68, mult mai liberă, fără
să arunce un ochi pe hartă.
Omul era un adevărat GPS uman.
