– Deci, dacă nu oprim serverele, cu riscul unor consecinţe dezastruoase pentru clienţii mei, care ar fi pasul următor?
– WR8TH vânează ceva. Sfatul meu este să îl ademenim cu ceva ce îl interesează. Noutăţi despre Suzanne.
– Şi să edităm totodată propriul nostru virus, adăugă Abe.
– Exact. Tipul se crede deştept, şi are motive, din moment ce până acum a scăpat neprins. Nu se aşteaptă să îi răspundeţi cu aceeaşi monedă. Dar, dacă vrem să
muşte momeala, va trebui să încorporăm virusul în ceva tentant pentru el.
– Ce ziceţi de documentele interne ale FBI-ului pe care intenţionam să le postăm pe noul nostru site? sugeră Jenn. Ceva nou, care nu a fost adus la cunoştinţa publicului.
– Cred că ar merge, spuse Gibson.
– Va trebui să dau un telefon, zise Abe. Cât îţi ia să editezi un virus?
– L-am editat deja, răspunse Gibson.
Toate capetele se întoarseră spre el.
Abe zâmbi.
– Şi ce l-ai proiectat să facă?
– Dacă individul va muşca momeala, virusul va urma cursul anunţului virusat şi, când tipul va deschide fişierele, virusul meu ne va „suna“ şi ne va furniza
coordonatele GPS şi adresa de IP.
– Asta, dacă individul va deschide fişierele, sublinie Hendricks.
– Da, dacă, îl aprobă Gibson.
George îi aruncă o privire complice lui Jenn Charles, pe care Gibson nu reuşi să
o descifreze.
– Bun, atunci aşa facem, zise Abe.
11
În următoarele două săptămâni, virusul lui WR8TH îşi urmă neabătut rutina: trezirea la ora nouă dimineaţa şi ciugulit sistematic din baza de date a ACG. Se comporta ca un angajat model. Nu ieşea în pauza de prânz şi nu cerea zile de concediu medical.
Studiind codul, Gibson aflase că WR8TH putea controla virusul de la distanţă
pentru a-i da noi seturi de instrucţiuni. Altfel, virusul avea să continue la nesfârşit să facă ceea ce făcea acum. Deocamdată însă nu survenise nici o schimbare. Fie WR8TH nu urmărea atât de asiduu modificările din baza de date a ACG, fie era prea deştept pentru a se lăsa ademenit.
Totuşi, capcana fusese bine întinsă, încercă Gibson să se liniştească pe sine. În ultimele două săptămâni încărcase zilnic câteva fişiere ale FBI-ului, în ideea de a crea impresia unui proiect al ACG aflat în plină desfăşurare, pentru care fişierele scrise pe hârtie erau digitalizate.
– Hai odată! îi şopti Gibson monitorului. Până acum ai scăpat neprins. Eşti mai isteţ decât noi. Noi nu suntem decât nişte tâmpiţi. Poftim, serveşte-te. N-o să
aflăm niciodată ce ai făcut.
După ce se plictisi să se holbeze la monitor şi să aştepte să se întâmple ceva, Gibson începu să „sape“ prin cutiile cu probe. Curiozitatea îl făcu să deschidă un dosar voluminos etichetat „Tom B.“ Misteriosul iubit al lui Suzanne care nu-şi dezvăluise niciodată identitatea. Dosarul conţinea o cantitate uluitoare de informaţii pentru o pistă care nu dusese nicăieri în final. Deloc surprinzător, având în vedere cu cât de puţine fapte fusese nevoit FBI-ul să opereze. În afara numelui, agenţia nu reuşise decât să pună laolaltă, din mărturiile colegilor adolescenţi ai lui Suzanne, o descriere fizică vagă: ten închis la culoare, constituţie robustă, păr des, castaniu, ochi albaştri, strălucitori. Nici o indicaţie privind vârsta exactă a individului, doar o impresie unanim acceptată că era „mai mare“, ceea ce lăsa loc unei game neliniştitoare de posibilităţi.
Erau WR8TH şi Tom una şi aceeaşi persoană? Dacă nu, de ce Tom B. nu se
prezentase la poliţie? Dacă da, Gibson nu şi-o putea imagina pe Suzanne luându-şi drept iubit un pedofil de pe internet. Păstrându-i scrisorile de dragoste. Şi fugind apoi cu el în lume. Toate astea nu aveau nici un sens.
Gibson răsfoi restul documentelor şi închise cutia la loc. Latura aceasta atât de anostă a investigaţiilor criminalistice nu putea fi apreciată decât dacă aveai acces direct la muntele uriaş de hârtii pe care le genera. Studierea lor aproape că te îndobitocea mai tare decât zgâitul la un ecran de computer care se încăpăţâna să
rămână nemodificat.
Era pe punctul de a renunţa să cotrobăie prin dosare, când dădu din întâmplare peste o cutie etichetată „Familia în mass-media“. Înăuntru erau CD-uri cu fotografii cu Suzanne la şcoală şi la reuniunile de familie, toate catalogate cu grijă, cu menţionarea datei şi a locului unde fuseseră făcute. Gibson petrecu ore în şir căutând în van fotografia cu el citindu-i lui Suzanne, culcuşiţi în fotoliu.
Un CD intitulat „Ziua Eroilor, 1998“ îi atrase atenţia. Nu-şi amintea cu exactitate ce anume se petrecuse în ziua aceea, dar curiozitatea îl făcu să introducă CD-ul în laptopul său. Nu avea nici o fotografie cu Duke şi spera să găsească acolo câteva pe care să i le arate lui Ellie. Într-o bună zi, avea să fie nevoit să-i povestească despre bunicul ei.
Discul se dovedi a fi o adevărată mină de aur. Duke apărea aproape la fiecare a treia poză. Din păcate, la fel şi Lombard, mereu lângă tatăl lui Gibson, având întipărit pe faţă zâmbetul acela fals, de vulpe în coteţul găinilor. Gibson găsi totuşi câteva fotografii pe care le putea decupa şi le salvă pe hard drive-ul său.
Pentru a fi sigur că nu-i scăpase nimic, mai luă o dată la mână CD-urile.
Perseverenţa îi fu răsplătită cu o fotografie în care Duke fusese surprins în ipostaza care lui Gibson îi plăcea cel mai mult: pe veranda din spate a vilei din Pamsrest, cu o bere în mână şi un rânjet pe faţă, înconjurat de admiratori şi, cel mai probabil, relatând o poveste incredibilă, cu iz politic. Şi cu auditoriul care îi sorbea cuvintele.
Gibson privi îndelung fotografia. Îi era dor de acea versiune a tatălui său. Îşi dorea să se poată gândi la Duke fără amărăciune, fără a-i asocia imaginea cu cea a beciului, a acelui beci mizerabil şi îngrozitor, unde Duke păşise, luându-şi la revedere de la viaţă şi de la fiul său. Îi fusese mai uşor atâta timp cât îl avusese la îndemână pe Lombard, pe care aruncase vina. Atâta timp cât crezuse că
Lombard îl trădase pe Duke, şi nu viceversa, aşa cum îşi făcuse el iluzii. Duke Vaughn nu era decât un infractor care preferase să coboare într-un beci în loc să
suporte consecinţele faptelor sale. Era viaţa lui, decizia lui pe care Duke o luase gândindu-se numai la sine. Acesta era adevărul, şi nimic altceva nu mai era de adăugat. Şi chiar dacă ar fi fost, Gibson nu mai avea pe nimeni cu care să
vorbească.
