mă uit într-un computer şi să-ţi spun pe loc cine e WR8TH, te înşeli. N-o mai văzusem pe Suzanne de ceva vreme atunci când a dispărut şi n-am cum să ştiu cu cine vorbea pe chat. Îmi pare rău, dar nu pot să te ajut. Crede-mă, n-am cum să găsesc altceva decât a găsit FBI-ul. Îmi pare rău, repetă el, şi regretul i se citi pe faţă. O să-ţi dau banii înapoi. Regret că te-am făcut să pierzi vremea cu mine.
Abe zâmbi.
– Nu, Gibson. Nu asta aşteptăm de la tine.
– Atunci, de ce m-aţi adus aici?
– Jenn? zise Abe.
Vaughn îşi întoarse iute privirea spre ea.
– Am intrat în contact cu WR8TH.
8
Fred Tinsley îşi învârti încet scotchul în pahar pe tejgheaua barului şi aruncă o privire urâtă spre telefonul mobil. Aştepta un apel. Nu ştia când va fi sunat şi de către cine, dar asta nu-l deranja. Nu avea nici o importanţă dacă avea să fie sunat în clipa următoare sau peste patru ore. Nu mai era sigur că exista ceva care să
aibă vreo importanţă.
Dacă era să se ia după ceasul de la mână, trecuseră trei ore şi douăzeci şi şapte de minute de când aştepta la bar. Tinsley avea încredere în ceasul lui. Era unul scump, pe care îl cumpărase tocmai datorită reputaţiei de precizie de care se bucura la nivel mondial. Şi se baza pe el pentru că pierduse de mult capacitatea de a percepe scurgerea timpului. Pentru el, un minut, o oră, un an însemnau acelaşi lucru. Timpul era relativ, aşa afirmase odată un înţelept. Iar Tinsley era total de acord cu el. A măsura viaţa cuiva în zile era un lucru lipsit de sens. Încă
îşi simţea inima bătându-i în piept şi răsuflarea urcând din plămâni. Prin urmare, era încă în viaţă, şi ăsta era singurul lucru care conta.
Barul era unul dintre acele stabilimente elegante, cu vânzări mai mari la scotch decât la bere. Scaunele de bar erau fixe. Câtă clasă! Pe Tinsley nu îl interesa clientela barului – oameni ocupaţi, guralivi, care se adunau ca muştele în jurul stârvului zilei –, dar aprecia varietatea soiurilor de scotch fin.
În ultima vreme se îndrăgostise de scotchul Oban vechi de 14 ani – un sortiment vâscos, cu miros de turbă. Deşi nu îl gustase niciodată, îi plăcea felul în care aroma de fum îi gâdila nările. Nu era băutor, dar, dacă era să aştepte într-un bar, atunci prefera să comande o licoare respectabilă. Distileria data din 1794, şi asta se vedea, după părerea lui. Pentru a ajunge la o asemenea perfecţiune era nevoie de multă răbdare şi de o atenţie extraordinară acordată tuturor detaliilor. Deşi, în mare parte, era doar o chestiune de timp.
Tinsley admira dedicaţia de care unii meseriaşi dădeau dovadă. Propriul lui meşteşug presupunea multe abilităţi, dar mai ales o apreciere corectă a timpului.
Tinsley studiase toată viaţa modul în care timpul îi afecta pe oameni. Modul în care le schimba criteriile de judecată şi perspectiva. Şi îi determina să-şi piardă
răbdarea şi să se pripească. Să îşi asume riscuri inutile. Timpul era marele regulator al vieţii, şi înaintarea sa implacabilă nu putea fi oprită nici de bani, nici de putere. Iar el era aşa de bun în meseria lui tocmai fiindcă înţelegea perfect cum funcţionează timpul. Majoritatea oamenilor nu pricepeau ce înseamnă să fii lunetist. Nu împuşcătura în sine era partea grea. În spatele acestei acţiuni se aflau zece mii de ore de antrenament, zeci de mii de trageri şi cunoştinţe enciclopedice cu privire la influenţa mediului asupra condiţiilor balistice. Împuşcătura era partea cea mai simplă. Nu necesita decât timp şi disponibilitate. Partea cea mai grea era aşteptarea.
Timpul avea asupra majorităţii oamenilor un alt efect decât asupra lui Tinsley. Pe cei mai mulţi trecerea timpului îi îngrozea. Se lăsau intimidaţi de el, se temeau că trece prea repede ori prea încet, uneori ambele deodată. Nu şi Tinsley. El era indiferent la trecerea timpului şi îl lăsa să se scurgă în voia lui.
Din interiorul creierului său arid şi primitiv – chiar îi plăcea să se considere o fiinţă aproape preistorică, necontaminată de influenţa moderatoare a progresului –, Tinsley putea privi lumea şi clipi, iar în răgazul cât îi lua să-şi redeschidă
ochii ar fi putut trece săptămâni. Aşa devenise imun la plictiseală, la îndoială sau la nevoi; privaţiunile care îi mânau de obicei în viaţă pe oamenii obişnuiţi pe el îl lăsau rece. Dar, mai presus de orice, îl transformaseră într-un prădător răbdător şi viclean.
În tinereţe, pe vremea când încă îşi mai exercita meseria cu o puşcă, i se întâmplase să petreacă douăzeci şi şase de zile într-un canal de scurgere din Sarajevo. Era în toiul asediului. În ciuda eforturilor ONU, oraşul şi ţara se cufundaseră în haos. Ţinta sa, unul dintre locotenenţii anarhişti ai lui Slobodan Miloşevici, îşi câştigase o reputaţie aşa de proastă, încât se remarcase printre atâtea alte proaste reputaţii din războiul acela abject. Şirul de atrocităţi de care era acuzată ţinta justificaseră ordinul de a nu fi lăsat în viaţă şi atrăseseră atenţia multor ucigaşi profesionişti din toată Europa din cauza recompensei promise.
Din păcate pentru ei, ţinta se dovedise rezistentă la atacuri şi greu de ucis. Zecile de atentate asupra vieţii sale nu făcuseră decât să-i exacerbeze prudenţa şi paranoia, să îl facă să se mute continuu dintr-o casă conspirativă într-alta şi să-şi revizuiască întruna planurile. Aceasta făcuse imposibilă anticiparea mişcărilor sale ori stabilirea unui tipar, şi nimeni nu reuşise să se apropie suficient de individ pentru a ajunge să pretindă recompensa.
După părerea lui Tinsley, rivalii săi abordaseră vânătoarea dintr-o perspectivă
greşită. De ce să încerci să anticipezi mişcările unui om care se străduieşte să fie impredictibil? Ce prostie! Tinsley alesese altă cale: se strecurase în dezgustătorul sistem de canalizare al oraşului Sarajevo şi îşi găsise în cele din urmă un loc în canalul de ape pluviale care îi asigura o vedere neobstrucţionată spre o casă
conspirativă compromisă şi nefolosită de optsprezece luni. Pe măsură ce sanc-tuarele ţintei erau descoperite unul după altul, situaţia devenise tot mai grea pentru ea. Pânda lui Tinsley nu se baza pe vreun pont primit ilegal, ci pe presupunerea că, într-un târziu, ţinta avea să facă greşeala de a lua în considerare casa uitată şi a risca să o utilizeze din nou. Cum laţul ONU se strângea în jurul său, iar presiunea asupra lui creştea, ţinta lui Tinsley avea să confunde trecerea timpului cu uitarea.
Zăcuse într-un şuvoi bolborisitor de dejecţii umane, în aşteptarea şansei unei împuşcături care putea să nu se ivească niciodată. Mirosul care îl asalta era cel al morţii şi al unui oraş care nu era făcut pentru război. Se aprovizionase cu hrană
şi apă pentru două luni dar îi fusese greu să controleze raţiile şi pierduse peste unsprezece kilograme pe parcursul pândei. Nu voise să-şi deconspire poziţia, aşa că nu se mişcase din loc şi dormise cu bărbia aşezată pe palma strânsă în pumn pentru a nu se îneca în mizerie.
Condiţiile din canalul de scurgere erau inumane sau cel puţin aşa crezuseră cei din echipa trimisă în recunoaştere înainte de sosirea ţintei. Nici nu le trecuse prin cap să cerceteze un loc unde presupuneau că nici o fiinţă umană n-ar fi putut să
trăiască. Tinsley rezistase însă. Rezistase în acel iad subteran decuplându-se total de la lumea exterioară şi intrând într-o stare asemănătoare cu fuga disociativă.
Având sub ochi numai clădirea aflată la o sută de paşi distanţă, permisese timpului să se scurgă într-o clipită, aşteptând cu răbdare ca prada să-şi facă
apariţia în faţa cuibului său.
Prin comparaţie, împuşcătura fusese o simplă chestiune de rutină. O seară senină
şi luminoasă şi doar o briză uşoară din direcţia sud–sud-vest; până şi un vânător amator ar fi nimerit ţinta. La momentul când bucăţile de craniu şi viscere poposiseră ca o zloată fatală pe faţa uluită a bodyguardului, Tinsley se furişa deja înapoi în beznă.
Abandonase de mult timp puşca. Dar nu îi era nerecunoscător. Puşca era cea care îi oferise o identitate. Care dăduse scop talentului său neobişnuit. Era însă o unealtă mult prea grosolană şi care atrăgea atenţia. Atragerea atenţiei fiind în
fapt adevăratul scop al puştii. Puşca avea menirea de a transmite un mesaj, un avertisment, în timp ce ţinta sa nu era decât un plic ce aştepta să fie deschis. În zilele noastre, cererea de a zbura capul cuiva de la o mie de paşi distanţă scăzuse simţitor. Asasinatele comise în numele unei cauze nu mai erau la modă, cu excepţia crimei organizate şi a unor state care nu-şi permiteau serviciile sale. Şi oricum, luneta era pentru cei tineri. Aşa încât Tinsley evoluase şi devenise un ucigaş foarte specializat, care rareori lăsa în urmă indicii că avusese loc o crimă.
Ceea ce presupunea multă îndemânare. Anchetele declanşate în urma loviturilor sale sfârşiseră în majoritate prin a fi clasate de către organele legii drept decese accidentale ori sinucideri. Celelalte apăreau ca infracţiuni cu violenţă: jafuri sau tâlhării. Numărul acestora din urmă se ridica probabil deja la douăzeci. Iar în capitala federală îşi găsea mereu de lucru.
Telefonul vibră; era un mesaj format dintr-o serie de şase litere şi cifre. Tinsley plăti consumaţia şi ieşi din bar, clipind în lumina puternică a soarelui. Îşi trase pe mâini o pereche de mănuşi din latex şi se uită în jur după o plăcuţă de înmatriculare cu literele şi cifrele conţinute în mesajul telefonic. Un sedan negru se opri la marginea bordurii, şi Tinsley urcă în spate. Geamul care îl despărţea de şofer era ridicat, aşa că era singur pe bancheta din spate. Maşina se angajă din nou în trafic.
Lângă el pe banchetă se aflau un plic maro gros şi unul cu mult mai subţire. Luă
plicul gros şi frunzări hârtiile dinăuntru. Citi conţinutul încet şi cu atenţie, înregistrând fiecare detaliu în minte. Munca de memorizare dură câteva ore, timp în care maşina străbătu oraşul fără ţintă şi fără să se grăbească. Când termină, studie cu grijă fotografiile. Erau cinci. Patru bărbaţi şi o femeie. Jennifer Auden Charles. Gibson Peyton Vaughn. Michael Rilling. Daniel Patrick Hendricks.
George Leyasu Abe. Doar Abe şi Charles aveau să-i creeze unele dificultăţi, şi asta numai dacă prindeau de veste că îi urmărea. Ceea ce nu avea să se întâmple.
