Hendricks îi conduse pe un coridor spre locul de unde răzbătea bubuitor o melodie furioasă. Împinse uşile din sticlă ale unei săli de şedinţe, şi zgomotul se înteţi asurzitor. Era ca şi cum ar fi stat pe pista unui aeroport în timp ce un Boeing 747 ateriza pe deasupra capetelor lor. Jenn recunoscu melodia, dar nu şi numele formaţiei. Aşa i se întâmpla întotdeauna. Nu-i plăcea muzica aşa de mult încât să se obosească să reţină nume de formaţii.
Din spatele unui laptop se iţi un cap chel precum un Whac-A-Mole obosit.
– Opreşte muzica, Mike! Iisuse! urlă Hendricks.
Peste sala de şedinţe se aşternu tăcerea, şi capul chel se ridică în picioare. Îi aparţinea lui Mike Rilling, directorul de IT de la Abe Consulting. Trecut cu puţin de treizeci de ani, avea ochii injectaţi şi neliniştiţi şi tenul palid bonăvicios al unuia care trăieşte exclusiv din combinaţia de cofeină şi fast food. Mirosul stătut de stres care plutea în aer accentua această senzaţie.
– Scuze, domnule Abe. Nu credeam că vă întoarceţi până după-amiază.
– Este după-amiază, spuse Jenn.
– Oh, răspunse Mike. Îmi pare rău, domnule Abe.
– Nu-i nimic. Cum merge treaba?
Mike deschise gura, dar o închise la loc fără să răspundă, iar Jenn recunoscu în gestul lui replica general valabilă Nu merge deloc şi tare aş vrea să nu mă mai bateţi la cap. Trecuse şi ea prin asta şi empatiza un pic cu Mike. Omul muncea la fel de mult ca restul echipei, dar aria lui de competenţă era alta. Nu era vina lui, cu toate că i se putea reproşa că se supraevaluase la interviul de angajare. Acesta era şi motivul prezenţei lui Vaughn. Numai de n-ar fi ajuns prea târziu.
În mod normal, încăperea servea drept sala lor de şedinţe, însă acum fusese transformată într-un cartier general improvizat. Fotografii, diagrame, hărţi şi bileţele erau prinse ordonat în piuneze pe o serie de panouri pe roţi dispuse de-a lungul peretelui. În partea de sus a panoului central trona o fotografie cu Suzanne Lombard, având poziţionate imediat dedesubt, ca un arbore genealogic cu susul în jos, imagini ale rudelor apropiate. Ochii lui Vaughn se opriră asupra fotografiei fetei, şi pe faţa lui se aşternu o expresie pe care Jenn nu o putea descifra.
Un alt şir de poze, sub cel al rudelor, îi înfăţişa pe membrii personalului lui Lombard din vremea când era senator, inclusiv una a lui Duke Vaughn. Era acolo şi poza lui George. Două spaţii goale completau galeria foto. Primul din ele purta eticheta „WR8TH“ – numele rămas necunoscut al utilizatorului sau utilizatorilor cu care Suzanne comunicase pe chat înaintea dispariţiei. Al doilea spaţiu gol era notat „Tom B“. Cele două spaţii erau legate cu o linie deasupra căreia era notat un semn de întrebare.
Abe se aşeză în capul mesei. Hendricks şi Vaughn îi urmară exemplul, în timp ce Rilling se agita frenetic precum o cloşcă.
– Michael, nu e cazul să te apuci acum să faci ordine pe aici, spuse Abe.
– Da, domnule Abe. Scuze.
Abe se forţă să chicotească.
– Şi nu-ţi mai cere scuze că munceşti din greu.
Jenn aprecia eforturile şefului ei, dar laudele, oricât de multe, n-aveau să-l calmeze pe Mike Rilling. Se îndoia chiar că un flacon cu pastile Xanax sau o cămaşă de forţă ar fi dat rezultate. Rilling muncea prea mult, era extenuat, prea stresat şi ferm convins, din păcate, că munca îi era subapreciată.
– Michael, el este Gibson Vaughn, spuse George. O să ne ajute în calitate de consultant în cazul Lombard. Gibson, el e Michael Rilling, directorul nostru de IT.
Rilling scutură mâna lui Vaughn cu un gest lipsit de fermitate şi-i aruncă o privite tăioasă, ca de câine care îşi apără teritoriul. Gibson fie nu o observă, fie se decise să o ignore.
– Jenn o să te pună la curent, îi spuse Abe lui Vaughn. Îţi va da toate detaliile.
Uneori, ajută să revii asupra unor lucruri pe care le ştii. O să găseşti în dosar toate informaţiile.
Jenn împinse o mapă groasă peste masă în direcţia lui Vaughn. Pe cotor şi pe copertă stătea dactilografiat îngrijit înscrisul „Suzanne Lombard“. Dosarul cuprindea un rezumat al faptelor legate de dispariţia lui Suzanne Lombard şi de ancheta care urmase. Multe pagini conţineau documente, fotografii şi note interne ale FBI-ului, toate impecabil sortate şi aranjate. Deşi căzuse în dizgraţia lui Benjamin Lombard, Abe rămăsese un tip cu greutate.
Vaughn aruncă o privire precaută la dosar şi se scărpină cu putere în spatele urechii. Fiecare menţionare a numelui Suzanne Lombard părea să îl facă să se retragă în sine. De ce se comporta aşa? Vreun sentiment de vină? De remuşcare?
De teamă? Asta să fie? Gibson o surprinse pe Jenn privindu-l şi se forţă să îi zâmbească, asemenea unui pacient care încearcă să-şi menţină comportamentul prietenos în faţa unui dentist care se pregăteşte să-i facă o obturaţie de canal.
Flashul unui proiector montat deasupra capetelor lor prinse viaţă şi, din cadrul montat în perete, coborî un ecran. O poză a lui Suzanne umplu ecranul. Avuseseră din ce să aleagă. Familia Lombard era remarcabil de fotogenică, şi pozele erau nelipsite de la fiecare întrunire a cercului lor de prieteni. Cea proiectată pe ecran fusese decupată dintr-o imagine surprinsă la o petrecere de Crăciun şi o înfăţişa pe Suzanne stând pe covor, la picioarele părinţilor şi zâmbind fericită
spre aparatul de fotografiat. Lângă Suzanne, suspendat în aer, se zărea braţul fără
corp al lui Gibson Vaughn. Jenn găsise mai multe poze în care apărea Gibson –
în fapt, puţine erau cele în care el să nu fie prezent –, dar o alesese pe aceea pentru a-i cântări reacţia.
Acum îi părea rău. Gibson arăta de parcă ar fi avut rău de mare.
– Ai cuvântul, Jenn, spuse Abe.
Jenn dădu să se ridice, apoi se răzgândi şi-şi trecu limba peste dinţi.
– Ce ştii despre dispariţia lui Suzanne Lombard?
– În afară de ceea ce s-a spus la ştiri acum zece ani? întrebă Vaughn. Nu prea multe.
– Ai fost interogat? interveni Hendricks. Vreau să zic, după răpire. Nu am găsit nici o informaţie despre asta.
– Nu, replică Vaughn. La momentul acela eram în arest.
– Are dreptate Dan să te întrebe, spuse Jenn. Dacă ai senzaţia că ceva nu e în regulă în dosarul nostru, te rog să ne atragi atenţia. Doar ai avut o relaţie specială
cu Suzanne.
Vaughn se încruntă.
– Aşa e, dar nu uitaţi că n-o mai văzusem de la moartea tatălui meu.
– Cunoaştem asta, zise Abe. Dar nu se ştie niciodată.
