intervină.
6
Pe drumul cu maşina către Washington nici unul din ei nu scoase o vorbă.
Gibson stătea aşezat în spate lângă George Abe, care se cufundase în citirea e-mailurilor de pe telefon. Când introdusese parola, Gibson o memorase trăgând cu coada ochiului. Puterea obişnuinţei. Îi luase luni de zile să-şi perfecţioneze tehnica, dar acum ajunsese capabil să fure un cod din capătul opus al unei încăperi doar urmărind mişcarea degetelor pe tastatura telefonului. Pentru orice eventualitate, reţinu codul într-un colţ al minţii.
Dintotdeauna se descurcase foarte bine cu cifrele. Matematica, ştiinţele exacte, computerele nu aveau mistere pentru el. Şi asta se dovedise a fi un mare atu atunci când coborâse în iad. Exersase pentru a putea memora secvenţe de numere. Putea să reproducă din prima încercare orice număr format din şaisprezece cifre: de telefon, de card de credit, de asigurări sociale – remarcabil cât de des rosteau oamenii cu voce tare şi în public asemenea informaţii vitale.
Iar el avea acest talent de a le reţine, o abilitate mai puţin acceptabilă în societate.
În faţă, pe locul pasagerului, stătea subalterna devotată a lui Abe. Scana drumul de parcă se îndreptau spre Fallujah. Gibson mai văzuse astfel de expresii în ochii veteranilor combatanţi. Amintiri care nu se lăsau uitate. Imagini şi sunete care reapăreau când te aşteptai mai puţin, ca o simfonie discordantă. Femeia era încordată şi atentă, ca şi cum ambuscadele pe şosea erau un lucru comun în nordul Virginiei.
Abe i-o prezentase la Nighthawk Diner. Numele ei era Jenn Charles. Femeia îi strânsese mâna într-un mod protocolar, însă cu un zâmbet fals şi înşelător, un avertisment să nu o calce pe bombeu. Totuşi, Jenn era o drăgălaşă în comparaţie cu şoferul cel morocănos, Hendricks, care nu binevoise să-şi spună prenumele.
Antipatia lui Hendricks faţă de Gibson era reciprocă şi certă, însă, spre deosebire de Jenn Charles, nu părea a fi de natură personală. Lui Hendricks nu-i prea plăcea de nimeni şi de nimic.
Deşi era duminică, traficul spre DC era la fel de aglomerat ca la orele de vârf din
timpul săptămânii. Era o zi de la începutul lui aprilie şi cireşii înfloriseră, aşa încât intrarea în Georgetown era blocată de maşini care înaintau bară la bară, pline cu oameni ieşiţi la plimbare. Hendricks reuşi totuşi să se strecoare prin traficul infernal trecând de pe o bandă pe alta, ba apăsând pe frână, ba pe pedala de acceleraţie. Un supererou foarte folositor în caz de nevoie, îşi zise Gibson. De pe Key Bridge, Hendricks ieşi pe autostrada Whitehurst, care se întindea paralel cu fluviul Potomac, şi îi scoase pe K Street. Fluviul continuă să-i însoţească
sclipitor tot drumul până la Kennedy Center.
Gibson îi aruncă o privire lui Abe. Cuvintele rostite de el încă îi răsunau în cap: Suzanne ţinea la tine mai mult ca la oricine. Se uită pe geam la fluviu.
Mai mult ca la oricine.
O ştia pe Suzanne din copilărie, când legătura dintre taţii lor, una cu mult mai profundă decât simpla relaţie dintre un senator şi şeful său de cabinet, îi adusese împreună. Lombard fusese cavaler de onoare la nunta lui Duke, iar după moartea mamei sale, când nu avea decât trei ani, Gibson îşi petrecuse mai multe vacanţe cu familia Lombard decât cu propria familie. Senatorul Lombard şi cu Duke lucrau deseori până noaptea târziu şi în weekenduri, şi Gibson avea dormitorul său pe hol, la câţiva metri de cel al lui Suzanne. Când Gibson avea şapte ani, Duke i-a explicat că Suzanne, în vârstă de trei ani la acel moment, nu era de fapt sora lui. Lui Gibson vestea nu-i picase bine.
Unele dintre amintirile sale cele mai dragi din copilărie erau de la casa de vară a familiei Lombard, de pe ţărmul Virginiei. Vara începea în fiecare an cu o petrecere de Ziua Eroilor⁷, pe care Lombard o organiza pentru sute de prieteni apropiaţi, aliaţi politici şi familiile acestora. Zeci de copii erau prezenţi şi li se permitea să alerge în voie în timp ce adulţii socializau şi puneau ţara la cale pe peluză şi pe veranda largă care înconjura întreaga vilă. Gibson petrecea toată
ziua cu jocuri măreţe de capturare a steagului, care se desfăşurau în curtea din spate. O camionetă cu îngheţată îşi făcea anual apariţia, spre deliciul copiilor, deja îndopaţi cu hamburgeri, hotdogi şi salată de cartofi. Era un paradis pentru copii, şi Gibson aştepta întotdeauna cu nerăbdare asemenea evenimente.
Suzanne nu ieşea din casă la petreceri; citea într-unul din bovindourile mari care dominau spatele casei. De pe banchetele înalte tapiţate pe care stăteau îngrămădite perne putea zări ce se petrece pe proprietate, până la aliniamentul copacilor. După părerea lui Gibson, asta însemna o pierdere de vreme, mai ales
într-o zi frumoasă. La vârstă aceea, el prefera să se caţăre în copaci, şi nu să-i contemple. Dar bovindourile erau locul preferat al lui Suzanne şi acolo aveai şansele cele mai mari să o găseşti. Cocoţată pe perne, putea să urmărească
desfăşurarea petrecerii şi în acelaşi timp să citească una dintre cărţile pe care le ţinea tot timpul la îndemână. Dacă reuşea să îşi convingă mama, linguşind-o, să-i trimită acolo prânzul, nu se clintea din loc toată ziua şi citea şi moţăia fericită la soare.
Deşi o considera pe Suzanne sora lui, Gibson nu „ghicise“ asta mult timp şi o tratase aşa cum îşi tratează adesea fraţii mai mari surorile – ca pe o fiinţă de pe altă lume. Suzanne nu juca fotbal sau baseball; nu-i plăcea să se joace de-a soldaţii în pădure: în fapt, nu-i plăcea nici unul dintre jocurile lui favorite. Aşa încât el făcuse singurul lucru care i se păruse rezonabil în astfel de situaţii: o ignorase. Nu pentru a-i face în ciudă, ci pentru a nu-şi bate capul prea tare. Ei doi nu vorbeau aceeaşi limbă.
Suzanne îl trata în schimb aşa cum îşi tratează de obicei surorile fraţii mai mari –
cu o dragoste răbdătoare şi minunându-se de norocul de a-l avea în viaţa ei.
Răspundea nepăsării lui cu adoraţie, dezinteresului său, cu zâmbete strălucitoare.
Nu se simţea niciodată jignită sau dată la o parte atunci când el nu-i întorcea afecţiunea şi era mereu dispusă să-i ofere a doua şansă. Îl iubea pur şi simplu prea mult şi cu o generozitate copilărească de genul aceleia care dispare la vârsta maturităţii, dar din care Suzanne poseda din abundenţă. Gibson nu avusese nici o şansă şi, în final, cu perseverenţă, ea îi înfrânsese rezistenţa, iar el învăţase să-i răspundă cu iubire. Şi cumva, pe parcursul acestui proces, ea încetase să mai fie Suzanne şi devenise sora lui.
Ursuleţul lui.
Ursuleţul nu se mulţumise cu iubirea lui, şi ani în şir – sau aşa i se păruse lui – îl pisase să-i citească. Gibson îi citise o dată, pe când Suzanne era foarte mică; nu-şi mai amintea ce carte, ci doar că el se plictisise repede. De atunci ea îl implora mereu să-i citească, de obicei atunci când îl vedea din colţul unde se ascunsese cu o carte cum se strecoară în viteză pe uşa din spate, ca să iasă să se joace în pădure. Pe vremea aceea, lui Gibson nu-i plăcea să citească, aşa că se eschiva întotdeauna.
– Gib-Son, Gib-Son! striga ea. Vino să-mi citeşti.
– Mai târziu, Ursuleţule, bine? răspundea el.
– Bine, Son⁸. Pa! striga ea. Rămâne pe mai târziu.
Şi „mai târziu“ devenise un soi de parolă între ei pentru stabilirea unei întâlniri oficiale.
Ursuleţul îi pronunţa numele ca şi cum era format din două cuvinte şi uneori, când era surescitată, îl prescurta la „Son“. Duke zicea că felul cum îl striga Suzanne semăna cu vorbirea unui bătrân gentleman sudist: „Ce mai faci, fiule?“
Asta îi făcea pe adulţi să râdă, ceea ce o încuraja pe Suzanne. Nu înţelegea ce era aşa de amuzant, nu-i păsa decât că i se acorda atenţie.
Ursuleţul l-a dat gata definitiv cu prilejul unei sărbători de Crăciun. Senatorul şi Duke erau foarte prinşi într-o discuţie pe marginea unei legi, aşa încât Gibson îşi petrecuse cea mai mare parte a Crăciunului la reşedinţa familiei Lombard din Great Falls. Suzanne avea şapte ani pe atunci. Iar el, unsprezece. Într-un moment de slăbiciune, Gibson acceptase să-i citească şi ea o luase la goană înainte ca el să apuce să pornească o nouă casetă video cu un film. Se întorsese cu Frăţia inelului, scrisă de un oarecare J.R.R. Tolkien. Ecranizările seriei nu apăruseră
încă, aşa că Gibson nu ştia nimic despre carte, decât că e groasă şi cartonată.
– Nici să nu te gândeşti, Ursuleţule, îi spusese cântărind cartea în mâini. E prea mare.
– E prima dintr-o serie de trei, replicase ea săltând încântată de pe un picior pe celălalt.
– Nu, serios…
– E foarte bună. E o carte de aventuri. Am păstrat-o special pentru tine.
Grace Lombard îi urmărise cu un zâmbet amuzat şi compătimitor, care îi confirmă lui Gibson ceea ce până atunci doar bănuise: Tinere, nu mai ai scăpare.
