Lombard aruncă o privire pe geamul fumuriu spre oraşul Phoenix, pe care îl vedea ca prin ceaţă. Viaţa în acest balon de săpun era unul dintre aspectele supra-realiste ale slujbei sale. Practic, în ultimii opt ani nu fusese singur nici o clipă, şi cel puţin treizeci de oameni ştiau unde se află în fiecare secundă. Pentru a-şi face treaba şi a o face bine, trebuia să fie în permanentă mişcare, înconjurat de oameni, mereu în mijlocul acţiunii, al ideilor. Şi, Dumnezeule mare, ce mult îi plăcea! Dar cel mai mult îl încânta perspectiva de a deveni preşedinte.
Atunci când reporterii îl întrebau de ce doreşte să devină preşedinte, Lombard recurgea la aceleaşi clişee elegante pe care le rostiseră predecesorii săi: plati-tudini despre dorinţa de a sluji oamenii şi ţara şi afirmaţia că avea o viziune
asupra viitorului naţiunii sale. Adevărul? Existase vreun exemplu în istoria ome-nirii când cineva ajunsese, fără vărsare de sânge, în poziţia celui mai puternic om de pe planetă? Putea fi însă un Dumnezeu cumsecade, şi el unul nu avea încredere în nimeni care aspira la mai puţin de atât. Numai că diferenţa dintre el şi majoritatea celorlalţi oameni era că el se născuse pentru aşa ceva. Era croit pentru asta.
Coloana se opri cu zgomot în faţa hotelului, şi Lombard îi urmări pe agenţii de la Serviciul Secret care îşi făceau treaba. Două duzini de portiere se deschiseră
simultan. Agenţii se revărsară ca nişte puşcaşi marini care instalau un cap de pod. După ce aşezarea în dispozitiv se termină, uşa de la limuzina sa se deschise, şi el păşi afară în soarele puternic, zâmbind larg. Mai înalt decât toţi agenţii, cu excepţia unuia, făcu o pauză pentru a privi hotelul, îşi încheie haina şi-şi flutură
mâna în direcţia suporterilor postaţi la distanţă, la marginea trotuarului, care îl întâmpinară cu aplauze. După aceea acceptă să fie condus înăuntru.
Îşi notă în minte să-l excludă din escortă pe agentul mai înalt decât el.
Turma de ajutoare îl înconjură în holul hotelului şi îl făcu să grăbească pasul către apartamentul rezervat. În timp ce înainta rapid, îşi aruncă ochii peste două
foi, pe care le umplu de adnotări. Era capabil să facă mai multe lucruri în acelaşi timp.
– La ce oră e strângerea de fonduri? întrebă el.
– La opt, domnule.
– Unde mi-e discursul?
Cineva îi întinse un exemplar proaspăt scos la imprimantă. Lombard luă şi două
rapoarte care includeau ultimele informaţii despre situaţia din Egipt şi despre dezbaterile din Senat cu privire la noua lege a imigării.
– Leland, vreau să ne vedem peste două ore. O să stăm de vorbă în timp ce luăm prânzul. Altfel, nu vreau să fiu deranjat decât dacă apare vreo criză constituţio-nală şi devin automat preşedinte.
Afirmaţia stârni câteva chicoteli politicoase din partea suitei. Agenţii de la Serviciul Secret închiseră uşa în urma lui.
Rămas singur în apartamentul de hotel, Benjamin Lombard îşi scoase costumul şi îl întinse pe pat, ca să nu se şifoneze. Aerul condiţionat era o adevărată binecuvântare după arşiţa din Arizona. După câteva clipe, porni televizorul pe un canal de ştiri şi surprinse un reportaj despre campania lui Anne Fleming din California. Benjamin vedea acum totul mai clar: slaba audienţă la discursul său din dimineaţa aceea îl făcea să privească imaginea de ansamblu dintr-o altă perspectivă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea renunţării la Douglass în cursul întâlnirii de a doua zi prindea mai mult contur în mintea sa. Avea nevoie să transmită un mesaj şi să dea un nou imbold trupelor. Se întrebă cum ar putea să o convingă pe Abigail Saldana să revină din cvasiretragerea în mediul uni-versitar; ea n-ar fi acceptat pentru nimic în lume porcăria asta de situaţie cu Fleming.
Nişte bătăi sacadate în uşă îl smulseră din meditaţie, şi buna dispoziţie i se evaporă brusc. Angajatul mult prea zelos aflat de cealaltă parte a uşii nu mai putea spera la o slujbă în politică decât în Turcia. Asta, dacă nu cumva, Doamne fereşte, Senatul luase foc.
– Ce-i? urlă Lombard, aproape smulgând uşa din balamale.
În prag stătea Leland, care avea un aer îngrijorat.
– Ce-i? repetă Lombard pe un ton ceva mai calm.
– Pot să intru, domnule?
Benjamin îi făcu loc să intre. Reed nu se aşeză, ci începu să măsoare preocupat încăperea, ca un aspirator în căutare de praf. Într-un târziu, se opri în faţa ferestrei.
– Ei bine, ce s-a întâmplat, Leland? Ce naiba, mă sperii!
– Domnule, mai ţineţi minte lista aceea cu nume pe care mi-aţi spus să stau cu ochii?
Lombard ştia foarte bine la ce se referea Leland. În politică n-ai cum să ajungi aşa de sus fără să-ţi faci câţiva duşmani. În fine, mai mulţi decât câţiva. Lista cuprindea oameni care ar fi putut să dăuneze campaniei sale. Începând cu rivali politici şi continuând cu foşti angajaţi şi o iubită din liceu căreia nu-i plăcuse modul în care îi dăduse papucii. Nu se aştepta la necazuri, însă în orice campanie
ieşeau la iveală lucruri de mult uitate din trecutul candidatului. Şi nu exista nici un motiv să presupună că lucrurile aveau să stea altfel acum.
– Cine? întrebă Lombard.
– George Abe.
– George? Serios?
Asta era într-adevăr o surpriză. Fusese întotdeauna de părere că lucrurile stăteau bine între el şi Abe, în ciuda felului în care se despărţiseră.
– Şi ce anume a făcut George?
– S-a întâlnit cu fiul lui Duke Vaughn într-un local din Virginia. Şi-n clipa asta se îndreaptă amândoi cu maşina spre Washington, DC.
Lui Lombard i se ridică părul pe ceafă. Gibson Vaughn şi George Abe. Două
nume pe care nu ar fi crezut niciodată să le audă rostite în aceeaşi propoziţie, şi singurul lucru pe care cei doi îl aveau în comun era persoana lui. Faptul că se întâlniseră nu putea fi nicicum o coincidenţă.
– Despre ce au discutat?
– Nu ştiu, domnule.
– Află. Avem pe cineva în anturajul lui George?
– Nu, domnule, răspunse Reed.
– Găseşte pe cineva. Şi sună-l pe Eskridge. Se pare că va trebui totuşi să
