– Fiule, începuse judecătorul, o să-ţi fac o ofertă valabilă doar acum, pe loc. Fără
întrebări, fără comentarii, fără negocieri. Când voi termina de vorbit, vreau să
aud de la tine un singur cuvânt. Unul din două: da sau nu. Un cuvânt, şi pe urmă
ieşim de aici şi punem capăt circului ăstuia care, sincer să fiu, m-a dus la exas-perare. Ai înţeles?
Gibson dăduse tăcut din cap în semn de aprobare, ferindu-se să rostească
răspunsul cu voce tare, de teamă să nu fie descalificat.
– Bine, continuase judecătorul. Oferta mea este foarte simplă. Zece ani de închisoare sau înrolarea în infanteria marină a Statelor Unite ale Americii. În caz că te întrebi, serviciul militar va dura cinci ani. Adică jumătate din cât ai sta în închisoare, dacă am socotit eu bine. Şi cu creierul ăsta al tău, ai putea face ceva folositor pentru ţară, în loc să numeri săptămânile, lunile şi anii până la liberare.
Deci… zece ani sau înrolarea. Iar la sfârşitul serviciului militar, eu cu mâna mea îţi şterg cazierul şi după aia vei fi liber să-ţi croieşti drum aşa cum vei dori în lumea asta frumoasă.
Judecătorul golise sticla de suc şi se uitase la Gibson mijind ochii peste birou.
– Gata, am terminat ce aveam să-ţi spun, fiule. Acum e rândul tău. Nu te grăbi, gândeşte-te bine. Da pentru marină, nu pentru închisoare. Să-mi spui ce-ai hotărât. Şi nu lăsa Cola aia să se încălzească. Era sucul preferat al tatălui tău în timpul colegiului.
Gibson îşi ridicase privirea, şi judecătorul îi zâmbise.
Rămăseseră apoi ceva timp liniştiţi şi tăcuţi, deşi adevărul e că luarea deciziei durase câteva secunde, nu mai mult. Şi dacă i s-ar fi propus douăzeci de ani de serviciu militar, tot ar fi fost un preţ prea mic de plătit pentru a nu petrece încă o noapte la închisoare. Nu stătuse în fapt decât în arest, închisoarea era o cu totul altă mâncare de peşte, iar perspectiva îl îngrozea. Lui Gibson îi făcuse însă
plăcere să mai zăbovească preţ de câteva clipe cu judecătorul şi să-şi bea Cola, în speranţa că Birk avea să-i mai povestească despre tatăl său.
Dar judecătorul nu mai adusese vorba despre Duke nici atunci şi nici în zecile de scrisori pe care le schimbaseră în perioada când Gibson fusese în serviciul militar. Prima scrisoare sosise pe neaşteptate, în ziua când încheiase instrucţia pentru recruţi la baza Parris Island. Era a treia corespondenţă pe care o primea de când se înrolase – o mostră de meditaţie profundă pe tema vârstei maturităţii.
Scrisoarea conţinea nu mai puţin de douăzeci de pagini scrise de mână; Gibson se aşezase pe marginea patului şi o citise şi recitise de mai multe ori. Era zi de vizită, şi cei mai mulţi dintre colegii săi făceau turul bazei însoţiţi de rude.
Scrisoarea îl făcuse să se simtă mai puţin singur pe lume. Răspunsese mulţumindu-i din inimă judecătorului. După aceea, schimbaseră scrisori o dată la câteva luni – ale lui Gibson, scurte şi la obiect, pline de noutăţi, ale judecătorului, ample şi filosofice. Gibson se întrebă ce sfat i-ar da judecătorul acum.
– Îmi amintesc când te-am văzut ultima dată, îi spuse Gibson lui Abe. Era imediat după ce judecătorul a anunţat sentinţa: că urma să mă înrolez în infanteria marină. Toată lumea şi-a ieşit din minţi, numai tu nu. Eram curios să-ţi văd reacţia, dar n-ai făcut decât să te ridici şi să ieşi din sală. Nu te-ai grăbit, ţi-ai încheiat mai întâi haina şi abia pe urmă ai ieşit, ca şi cum nu se întâmplase nimic.
Foarte calm. Ce ai făcut, te-ai dus să-i duci vestea proastă lui Lombard?
– Da.
– Mereu m-am întrebat cum a înghiţit Lombard găluşca, după câte eforturi făcuse ca să mă bage la zdup. Presupun că nu i-a căzut bine.
– Chiar deloc. Dar eu mă bucur că s-a rezolvat aşa. Cu timpul, ajunsesem la concluzia că totul fusese o greşeală. Şi-mi pare rău pentru rolul pe care l-am jucat în povestea aia.
Scuzele îl luară pe Gibson pe nepregătite. Fu cuprins de un ciudat sentiment de gratitudine pentru simplul motiv că cineva se obosise să îi ofere scuze. După
aceea, aproape instantaneu, îi fu ciudă. Da, sigur, era ceva neaşteptat şi plăcut, dar ce importanţă aveau nişte scuze adresate după zece ani?
– Ce trebuie să înţeleg eu de aici? Că nu ai fost decât un pion nevinovat în tot acel joc, aşa te consideri?
– Nu, clătină Abe din cap. Ignoranţa nu e o scuză. E drept că n-am ştiut multe lucruri, dar asta numai pentru că aşa am vrut. Pentru că n-am pus întrebările pe care ar fi trebuit să le pun. Am jucat cartea loialităţii şi am greşit. Am simţit că
era ceva în neregulă, dar am ales să îmi ignor instinctele. Aşa că nu sunt nici pe departe nevinovat.
– Atunci ce cauţi aici? întrebă Gibson. Tu şi cu subalterna ta devotată v-aţi chinuit să-mi daţi de urmă ca să îţi iei tu o piatră de pe inimă? Pentru ce, pentru o mică spovedanie de duminică? Ei, cum te simţi acum? Mai bine?
– Da. Surprinzător de bine. Dar nu de asta am venit.
Toby îşi făcu apariţia cu meniurile şi o carafă cu cafea. Împinse o ceaşcă spre Gibson şi o umplu. Nu părea să se simtă în largul lui şi-i aruncă lui Gibson o privire întrebătoare, ca pentru a se asigura că nu era cazul să intervină. Gibson clătină din cap imperceptibil. Nu dorea să-l implice pe Toby.
– Domnilor, o să mă întorc peste câteva minute, îi anunţă Toby.
După plecarea lui, Gibson se scărpină sub buză cu degetul mare, apoi îşi îndreptă
acuzator arătătorul spre Abe.
– Deci, ce cauţi aici?
– Sunt aici din cauza lui Suzanne.
Gibson încremeni, o gheară i se puse în gât, şi pielea de pe braţ i se făcu de găină. De ani de zile nu mai auzise numele lui Suzanne rostit în faţa sa. Până şi soţia lui se ferea să-l pronunţe.
– Suzanne Lombard.
Abe încuviinţă din cap.
– Vreau să mă ajuţi să aflu ce s-a întâmplat cu ea.
– Suzanne e moartă, George. Asta s-a întâmplat cu ea.
– Probabil că aşa e.
