contrafăcute sau erau falsuri grosolane. Se comisese într-adevăr o infracţiune, însă FBI-ul conchise că vina nu-i aparţinea lui Benjamin Lombard, ci fostului său şef de personal, Duke Vaughn, care se sinucisese cu puţin timp înainte. Nu numai că acesta delapidase milioane de dolari, dar îşi acoperise urmele implicându-l pe Benjamin Lombard. Era o trădare ca-n piesele lui Shakespeare, iar când hackerul anonim se dovedise a fi nimeni altul decât fiul lui Duke Vaughn…, atunci povestea s-a transformat într-o ştire de senzaţie, iar BrnChr0m într-o legendă vie.
Trecuse însă mult timp de când Gibson Vaughn nu mai folosise acel nume fals şi nu mai era o legendă.
Cum Vaughn îşi petrecea zilele la Nighthawk, Hendricks propusese să pună sub supraveghere şi localul. Jenn se opusese şi, drept urmare, se aleseseră cu o breşă
masivă în urmărirea exclusiv vizuală la care erau obligaţi să recurgă. La ora şase după-amiaza Vaughn avea să se îndrepte spre sala de fitness, unde urma să
rămână timp de o oră şi jumătate. La opt se întorcea acasă, lua cina alcătuită din alimente congelate, în faţa computerului, iar luminile le stingea la ora unsprezece. Şi tot aşa în fiecare seară. Zi după zi. Hristoase! Jenn aprecia importanţa disciplinei şi a organizării autoimpuse, dar mai degrabă şi-ar fi tras un glonţ în cap decât să ducă o astfel de viaţă.
În rapoartele întocmite, ea precizase deja că lumea lui Vaughn se învârtea în jurul ideii întreţinerii fostei soţii şi a copilului lor. Pentru Jenn era clar că Vaughn se autopedepsea. Dar proceda oare aşa pentru a o recâştiga pe soţie sau încerca să-şi ispăşească păcatele ducând o viaţă nenorocită? Mai întâi îşi înşelase ne-vasta, ca pe urmă să se transforme în Sfântul Francisc din Springfield, Virginia.
Jenn nu îi înţelegea pe bărbaţi în general, şi pe Vaughn în particular. Omul nu cheltuia un sfanţ pentru el însuşi, singurul lux pe care şi-l permitea fiind cardul de membru al clubului de fitness. Cu toate că, sincer vorbind, ăştia erau bani cheltuiţi cu folos.
Nu că Vaughn ar fi fost genul ei. Nici pe departe. Sigur, individul avea un anumit
farmec, puţin cam neşlefuit, iar felul în care ochii lui de un verde-pal îi străpungeau pe ceilalţi o fascina. Totuşi, Jenn putea discerne atitudinea ostilă
care îi adusese necazuri mai întâi în faţa judecătorului şi mai apoi în marina militară. Indiferent prin ce greutăţi trecuse individul, asta nu era o scuză ca să lase trecutul să îl bântuie în continuare. Trecutul e trecut şi nu trebuie să te definească.
Jenn îşi trecu limba peste dinţii din faţă. Era un tic nervos. De fiecare dată când se surprindea făcând asta se enerva, dar nu reuşea să se abţină. Şi asta o enerva şi mai tare. Unde era Hendricks şi de ce nu venea odată cu cafeaua?
De parcă i-ar fi ghicit gândurile, Hendricks îşi făcu apariţia cu două cafele şi o gogoaşă în mână. Avea probabil cu peste douăzeci de ani mai mult decât ea; Jenn bănuia că se apropia de cincizeci, dar asta nu era decât o bănuială. Lucra cu el de doi ani, dar nu-i aflase ziua de naştere. Părul lui Hendricks se rărise pe frunte, şi din cauza bolii de care suferea – vitiligo –, în colţurile gurii şi în jurul ochilor îi apăruseră pete albe, care contrastau izbitor cu pielea sa neagră.
– Tot înăuntru e?
Jenn confirmă dând din cap.
– Parcă e un ceas, comentă Hendricks. La fel de regulat ca digestia.
Îi întinse lui Jenn paharul de cafea şi muşcă zdravăn din gogoaşă.
– Au terminat gogoşile cu gem. Ce zici de chestia asta? Unde s-a mai pomenit ca o brutărie să termine gogoşile cu gem la ora nouă dimineaţa? Statul ăsta are nevoie urgent de un chiropractician.
Lui Jenn îi stătea pe limbă să îl corecteze, atenţionându-l că Virginia era în fapt o federaţie, însă se răzgândi. Dacă îl înţepa pe Hendricks nu făcea decât să-l stârnească.
– Astăzi e ziua cea mare, spuse ea în schimb.
– Da, azi e ziua cea mare.
– Ai idee când?
– O să ne contacteze George.
După perioada de aşteptare, aveau în sfârşit să îl abordeze pe Vaughn. Şeful lor, George Abe, urma să se ocupe personal. Jenn ştia, desigur, toate acestea, dar schimbarea subiectului şi revenirea la teme legate de slujbă îl descurajau de obicei pe Hendricks să bată câmpii.
De obicei.
În cei opt ani petrecuţi în CIA, Jenn deprinsese arta de a conlucra îndeaproape cu bărbaţii. Prima lecţie învăţată fusese aceea că bărbaţii nu se adaptează niciodată
nevoilor femeilor. Era un club al bărbaţilor, şi fie deveneai şi tu bărbat, fie erai tratată ca o paria. Tot ceea ce ţinea de feminitate era considerat dulcegărie.
Femeile care încercau să se impună erau cele care înjurau mai tare, vorbeau mai urât decât bărbaţii şi nu dădeau semne de slăbiciune. În cele din urmă, dacă
făceai toate acestea, erai catalogată drept „căţea afurisită“ şi acceptată, deşi nu cu dragă inimă.
Jenn îşi câştigase cu greu meritul de „căţea afurisită“. În unele dintre avanposturile din Afghanistan nu văzuse nici o femeie săptămâni în şir. Şi, fiind singură, nu avusese de ales şi devenise foarte dură. Pe o rază de sute de mile în jur era singura femeie. Văzuse expresia din ochii bărbaţilor trecând de la flămândă la ostilă şi mai apoi la prădătoare şi învăţase să doarmă foarte, foarte uşor. Era ca într-o închisoare în care toată lumea te cântăreşte din priviri, dornică
să te surprindă într-un moment de vulnerabilitate. Într-una din bazele operaţionale, lucrurile se înrăutăţiseră în asemenea măsură încât ajunsese să se gândească să se culce cu comandantul, în speranţa de a găsi protecţie în rangul său. Însă ideea de a fi târfa din închisoare a cuiva nu-i surâdea.
Îşi trecu din nou limba peste dinţii din faţă. Păreau adevăraţi, dar limba ei nu se lăsa înşelată. Chirurgul stomatolog făcuse o treabă bună atunci când fusese transportată cu elicopterul la Ramstein Air Base. Experienţa ar fi fost şi mai traumatizantă dacă Jenn ar fi ştiut că avea să fie ultima ei zi în cadrul CIA, dar abia peste câteva luni avea să fie înştiinţată. Agenţia îi lipsea mai mult decât dinţii.
Bărbatul care îi doborâse nu avusese nevoie de dentist. Şi de nimeni altcineva, poate cu excepţia unui preot. Partenerul lui scăpase însă şi se afla pe lista ei de priorităţi, alături de unul sau doi superiori care îi întorseseră spatele atunci când
refuzase să le facă jocul. Jenn şi-ar fi dorit ca atacatorul să fie judecat, dar asta ar fi însemnat deconspirarea unei operaţiuni delicate a agenţiei. Stând întinsă pe un pat de spital din Germania, cu maxilarul cusut şi aflată în imposibilitatea de a riposta, îl ascultase pe unul dintre superiorii ei care îi explica situaţia. „Din nefericire, ăsta e preţul pe care suntem nevoiţi să îl plătim pentru prezenţa în această parte a lumii“, îi spusese el, de parcă ar fi fost atacată de doi luptători talibani, şi nu de doi sergenţi din armata Statelor Unite.
Însă abia când o bătuse uşurel pe mână, ca şi cum îi făcea o favoare, omul ajunsese pe lista ei.
Limba i se plimbă iar peste dinţi. Nu lăsa niciodată treburile nerezolvate. Aşa o învăţase bunica.
Dan Hendricks era, prin comparaţie, un partener excelent. Lucrase douăzeci şi doi de ani în poliţia din Los Angeles, şi asta se vedea din felul simplu şi sigur pe sine cu care trata problemele. Se descurca foarte bine în locuri înghesuite, căci nu măsura decât un metru şaptezeci şi cântărea vreo şaizeci de kilograme, asta dacă agăţai de el un curcan de Ziua Recunoştinţei. Şi, lucrul cel mai important, nu pretindea de la ea să se comporte ca o căţea afurisită, ci doar să-şi facă bine treaba. Marea problemă era, după cum începuse Jenn să descopere, că, odată ce învăţai să te porţi ca o căţea afurisită, era greu să te dezbari de acest obicei.
Nu că pe Hendricks l-ar fi deranjat asta. Omul ar fi putut preda un curs de masterat despre atitudine negativă. Era, cu siguranţă, omul cel mai negativist pe care îl cunoscuse, şi Jenn nu îl văzuse niciodată zâmbind. Nu se îndoia că poliţia din Los Angeles – o organizaţie recunoscută pentru devierile sale în privinţa relaţiilor interrasiale – putea face viaţa amară unui angajat de culoare, oricât de tolerant ar fi el. Însă George Abe, care îl cunoştea de multă vreme pe Hendricks, o asigurase că negativismul partenerului ei nu avea nimic de-a face cu faptul că
era negru şi angajat al poliţiei din LA. Pur şi simplu aşa era el.
Se auzi un ţârâit de telefon, şi amândoi întinseră mâna după celulare. Hendricks fu primul care răspunse. Conversaţia dură foarte puţin.
– Se pare că a sosit timpul, spuse el.
