să-şi viziteze familia şi să-i lase casa lui Gibson, ca să petreacă acolo weekendul cu fiica lor. Fusese unul dintre numeroasele favoruri mici pe care fosta lui soţie i le făcuse după ce căsnicia lor luase sfârşit.
– Ai grijă să te duci. Fetiţele au nevoie de taţii lor. Altfel, vor sfârşi într-un reality show.
– Crede-mă, industria de reality show-uri nu e pregătită pentru Ellie.
– Mda, ar avea nevoie de un cameraman al naibii de agil.
– Exact.
Gibson se ridică în picioare şi-şi aruncă geanta pe umăr. Femeia care stătea la capătul opus al tejghelei nu se mişcase din loc. În timp ce trecea pe lângă ea, ochii femeii îl urmăriră în oglinda montată în spatele tejghelei. Faptul că nu-i păsa că fusese observată îl nelinişti.
În fundul localului nu era nimeni, cu excepţia unui bărbat care ocupa separeul în care Gibson se aşeza de obicei. Omul stătea cu spatele spre el şi nota ceva întrun bloc-notes liniat, format A4. Chiar şi văzut din spate, avea ceva familiar.
Bărbatul simţi pe cineva în spatele lui şi se ridică. Nu era foarte înalt, dar avea o alură atletică şi musculoasă. Treizeci şi cinci până în cincizeci de ani. Păr uşor încărunţit la tâmple, o faţă puternică, dar cu maxilarul puţin căzut. Puţine alte indicii care să îi trădeze vârsta. Altfel, părea neobişnuit de dichisit. Blugi şi o cămaşă închisă cu nasturi de sus până jos, de un alb atât de imaculat încât părea demnă să figureze într-o reclamă la înălbitori. Până şi blugii îi erau călcaţi, iar cizmele negre de cowboy luceau de cât fuseseră periate.
Gibson simţi o gheară în stomac. Îl cunoştea pe nemernic. Îl cunoştea chiar foarte bine. George Abe, în carne şi oase. Zâmbitor. Gibson îşi feri capul, ca şi cum cineva ar fi încercat să îl lovească, iar pumnul i s-ar fi oprit la câţiva centimetri de faţa lui. De ce zâmbea Abe? N-avea nici un motiv. Zâmbetul nu părea fals, totuşi Gibson îl resimţi ca pe o batjocură. Făcu un pas în faţă, fără să
ştie cu exactitate ce urma să facă, dar vrând să fie pregătit atunci când avea să se hotărască.
Se opri în clipa când femeia de la tejghea intră în raza lui vizuală. Ea le dădu ocol repede şi cu graţie, păstrând distanţa, însă făcându-şi clar simţită prezenţa.
Ce se spunea despre Ginger Rogers?… Că făcea aceleaşi mişcări ca Fred Astaire, numai că rotindu-se în sens invers şi pe tocuri? Femeia îşi ţinea jacheta neîncheiată şi se răsucise pe călcâie pentru a se poziţiona din profil, în caz că
avea să fie nevoită să se apropie de el. Faţa îi rămăsese relaxată şi lipsită de orice expresie, dar Gibson n-avea nici o îndoială că asta avea să se schimbe în momentul în care el ar mai fi făcut vreun pas.
George Abe nu se clintise din loc.
– Am sperat că putem purta o discuţie prietenească, Gibson.
– Şi tipa te însoţeşte la toate discuţiile tale prieteneşti?
– Am sperat, nu m-am aşteptat. Poţi să mă acuzi pentru asta?
– Dar tu? Tu poţi să mă acuzi pe mine?
– Nu, nu pot, răspunse Abe.
Cei doi bărbaţi să măsurară din priviri şi, în timp ce Gibson medita la răspunsul lui Abe, ostilitatea sa iniţială fu înlocuită de o curiozitate tot mai adâncă.
– Deci, ce vânt te aduce pe aici în dimineaţa asta? Abia dacă a trecut o lună de când şeful tău a pus să fiu dat afară de la ultima mea slujbă.
– Da, ştiu. Dar nu mai lucrez pentru Benjamin Lombard de ceva vreme. Am fost… pus pe liber. În săptămâna când ai început tu instrucţia de bază.
– Nu mai spune! exclamă Gibson. Îi faci treburile murdare şi pe urmă îţi arată
uşa? E un dram de ironie în asta, nu crezi?
– Da, dacă pui preţ pe ironii.
– Bun, dacă nu mai lucrezi pentru el, atunci ce cauţi aici?
– Cum ţi-am zis, am venit ca să discutăm prieteneşte.
George Abe îi întinse o carte de vizită cu o adresă din centrul Washingtonului şi cu un număr de telefon. Sub nume era înscrisă funcţia: „Director, Abe Consulting Group“.
Când era mic, Gibson nu reuşea să pronunţe corect numele lui George Abe până
ce tatăl lui îl corectase: „Ah-bei. Mai degrabă rostit ca un nume japonez decât să
aducă a Lincoln “. În calitatea sa de şef al echipei care asigura paza şi protecţia lui Benjamin Lombard, George fusese o prezenţă constantă în copilăria lui Gibson. Omul din umbră. Politicos, amabil, dar invizibil profesional. Abia la proces, Gibson ajunsese să-i acorde mai multă atenţie, moment în care George Abe nu se comportase nici politicos şi nici amabil.
– Nu zău, spuse Gibson.
– Am venit ca să-ţi ofer un job.
Gibson se strădui să găsească o replică, şi curiozitatea îi fu treptat înlocuită de un sentiment de neîncredere.
– Trebuie să recunosc, George, că ai ceva tupeu.
– Ai răbdare şi ascultă-mă.
– Nu mă interesează.
Gibson îi înapoie cartea de vizită.
– Cum stai cu vânătoarea de joburi?
Gison îngheţă şi-l cântări cu răceală din priviri pe Abe.
