Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FitzSimmons, Matthew
Dispariţia / Matthew FitzSimmons; trad. din lb. engleză: Carmen Ion. -
Bucureşti: Litera, 2018
ISBN 978-606-33-2862-6
ISBN EPUB 978-606-33-4371-1
I. Ion, Carmen (trad.)
821.111
Unchiului meu Dave
Nu e nici o plăcere să spânzuri pe cineva care nu se împotriveşte.
George Bernard Shaw
Partea întâi. VIRGINIA
1
Gibson Vaughn stătea de unul singur la tejghea în aglomeratul Nighthawk Diner.
Era ora de vârf la servirea micului dejun, şi clienţii se înghesuiau în aşteptarea eliberării vreunui scaun. Nu dădu atenţie zgomotului tot mai intens al furculiţelor şi cuţitelor care zgâriau farfuriile şi nici chelneriţei care îi aşeză mâncarea în faţă. Stătea cu ochii aţintiţi pe televizorul montat în spatele tejghelei. La emisiunea de ştiri, înregistrarea video era reluată pentru a nu ştiu câta oară, omniprezentă, parte a stilului de viaţă american – disecată şi răsanalizată de-a lungul anilor, pomenită în filme artistice, emisiuni TV şi în cântece. La fel ca majoritatea americanilor, Gibson o văzuse de nenumărate ori, şi la fel ca şi alţii, nu-şi putea lua ochii de la televizor indiferent a câta oară era difuzată. Şi cum ar fi putut? Era tot ce îi mai rămăsese de la Suzanne.
La început, filmul video avea un aspect grăunţos şi şters. Imaginile se încălecau şi dispăreau rapid; liniile distorsionate se succedau pe ecran ca nişte valuri ce se izbeau de un ţărm nedescoperit. Era rezultatul înregistrărilor video făcute una peste alta de către managerul magazinului.
Imaginile, filmate de sus, din spatele casei de marcat, înfăţişau interiorul infamei staţii de benzină din Breezewood, Pennsylvania. Forţa incontestabilă a imaginilor rezida în faptul că ar fi putut fi filmate oriunde. În oraşul tău. Cu fiica ta.
Luată în ansamblu, înregistrarea silenţioasă a camerei de supraveghere reprezenta un soi de omagiu melancolic adus celei mai celebre fete date dispărută
în America – Suzanne Lombard. Ora afişată pe înregistrare era 10:47 p.m.
Beatrice Arnold, o studentă care lucra în schimbul de noapte, era, din câte se ştia, ultima persoană care vorbise cu fata dispărută. La 10:47, Beatrice stătea co-coţată pe un taburet în spatele tejghelei, adâncită în lecturarea unui exemplar uzat al cărţii Al doilea sex¹. Avea să fie prima care îşi amintise că o văzuse pe Suzanne Lombard şi prima care contactase FBI-ul, imediat ce vestea dispariţiei fetei apăruse în presă.
La 10:48, un bărbat cu păr blond, lung şi lăţos şi cu un început de chelie intrase în magazin. Pe internet, individul ajunsese să fie cunoscut sub numele de Riff-
Raff, însă FBI-ul îl identificase drept Davy Oksenberg, un tirist originar din Jacksonville, cu antecedente de violenţă domestică. Oksenberg cumpărase o conservă de carne de vită şi o sticlă de Gatorade. Plătise cash şi ceruse chitanţă, dar după aceea zăbovise în faţa tejghelei, flirtând cu Beatrice, fără a da semne că s-ar fi grăbit să-şi continue drumul.
Ca prim şi totodată cel mai plauzibil suspect, Oksenberg fusese chestionat în mod repetat de către FBI în săptămânile şi lunile de după dispariţia fetei. Camionul îi fusese percheziţionat iar şi iar, dar nu fusese descoperit nici un indiciu cu privire la prezenţa fetei. În final, FBI-ul fusese nevoit să îl scoată de sub urmărire, însă nu înainte ca Oksenberg să-şi fi pierdut slujba şi să fi primit zeci de ameninţări cu moartea.
După ieşirea lui din magazin, locul se cufundase în tăcere. Trecuse o eternitate…
apoi ea îşi făcuse apariţia pentru întâia oară – o fată de paisprezece ani, într-un hanorac lălâu, cu o şapcă a echipei de baseball Philadelphia Phillies şi cu un rucsac Hello Kitty azvârlit pe umăr. În tot acel timp se aflase în magazin, în punctul mort al camerei de supraveghere. Şi, ca pentru a adânci şi mai mult misterul, nimeni nu ştia cum ajunsese Suzanne acolo. Beatrice Arnold nu-şi amintea s-o fi văzut intrând, iar imaginile surprinse de camera de supraveghere nu ofereau nici un răspuns.
Hanoracul atârna pe ea în falduri mari, înfăşurând-o. Era o fetişcană palidă şi cu aspect fragil. Mass-media adora să pună în contrast filmul alb-negru cu fotografii de familie color – fata blondă zâmbitoare, îmbrăcată într-o rochie albastră de domnişoară de onoare, fata zâmbitoare la plajă împreună cu mama sa, fata zâmbitoare citind o carte şi privind pe fereastră. Fotografiile color erau ca o alinare faţă de imaginea expresiei aspre a fetei cu şapcă de baseball, cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi umerii gârboviţi, ca un animal stând pitit în adăpostul său.
Suzanne se plimbase în sus şi în jos printre rafturi, dar cu capul întors spre intrare. Trecuseră o sută şaptezeci şi nouă de secunde. Ceva anume ce zărise pe geam îi atrăsese atenţia şi atitudinea i se schimbase brusc. Înşfăcase de pe raft trei produse: o cutie de biscuiţi Ring Dings, o băutură Dr Pepper şi o cutie cu batoane de lemn-dulce Red Vines. O combinaţie stranie, care avea să fie poreclită ulterior Picnicul Fetei Dispărute. Suzanne plătise şi ea cash, aruncând pe tejghea bancnote mototolite, monede de un sfert de dolar şi mărunţiş înainte de a îndesa cumpărăturile în rucsac.
Camera de supraveghere îi surprinsese figura atunci când îşi ridicase ochii şi se uitase îndelung drept spre ea, expresia fiindu-i imortalizată şi interpretată apoi în fel şi chip, aidoma zâmbetului Monei Lisa.
Gibson se holbă la imaginea afişată pe ecranul televizorului, aşa cum făcea de fiecare dată, privirea sa intersectându-se cu cea a lui Suzanne, aşteptând să o vadă zâmbindu-i timid, cum făcea întotdeauna atunci când voia să îi împărtăşească un secret. Aşteptând să-i povestească ce se întâmplase. De ce fugise. În toţi acei ani, nu încetase să spere într-un răspuns. Numai că fetişcana din filmarea video nu îi vorbea.
Nici lui şi nici altcuiva.
Într-un sfârşit, Suzanne îşi trase şapca şi mai mult peste ochi şi aruncă o ultimă
privire în jur. La 10:56 p.m. păşi afară în noapte. Beatrice Arnold avea să declare FBI-ului că fata părea neliniştită şi că avea ochii roşii, ca şi cum plânsese. Nici ea şi nici cuplul care îşi alimenta maşina cu carburant nu observaseră dacă
Suzanne se urcase în vreun vehicul. O altă fundătură într-un caz plin de fundături.
FBI-ul nu reuşise să descopere nici o pistă relevantă. Nimeni nu se prezentase pentru a revendica recompensa de zece milioane de dolari oferită de familie şi de cei apropiaţi. În ciuda tam-tamului făcut de presă, în ciuda celebrităţii tatălui ei, Suzanne ieşise pe uşa staţiei de benzină şi se făcuse nevăzută. Dispariţia sa rămăsese un mister neelucidat pentru americani, la fel ca acelea ale lui Jimmy Hoffa², D.B. Cooper³ şi a Virginiei Dare⁴.
La televizor, ştirile fură înlocuite de reclame, şi Gibson expiră, fără să-şi fi dat seama că până atunci îşi ţinuse respiraţia. Vederea imaginilor îl epuiza de fiecare dată. Cât aveau de gând să le mai difuzeze? De ani de zile nu apăruse nici un element nou în cazul dispariţiei lui Suzanne. Ştirea de ultimă oră din ziua aceea era că Riff-Raff se tunsese şi că absolvise colegiul în închisoare, fiind condamnat pentru posesie de droguri. Internetul, în fantezia sa infinită, îl poreclise acum Profesorul Riff-Raff sau Raff 2.0. În afară de asta, tot ce apărea la ştiri era o reluare lacrimogenă a unor lucruri deja cunoscute, adică nimic important.
Totuşi, peste puţin timp se împlineau zece ani de la dispariţia fetei, şi asta însemna că reţelele de televiziune urmau să reia la nesfârşit retrospectivele. Să
continue să exploateze memoria lui Suzanne. Să îi bată la cap pe toţi cei care
avuseseră până şi cea mai neînsemnată legătură cu familia ori cu cazul. Să pună
în scenă reconstituiri dezgustătoare ale celor întâmplate la staţia de benzină de la Breezewood şi să se folosească de computere pentru a crea imagini cu felul în care Suzanne ar fi arătat astăzi.
Pentru Gibson, cea mai mare caznă era să vizioneze simulările. Suzanne ar fi avut acum douăzeci şi patru de ani şi ar fi absolvit colegiul. Imaginile îl tentau să
îşi închipuie cum ar fi arătat viaţa ei. Unde ar fi locuit. Ce carieră şi-ar fi ales –
