– George e aici?
– E pe drum. Vrea să intri. Nu ştim cum va reacţiona Vaughn.
Asta aşa era. Şeful lor şi Gibson Vaughn aveau un trecut comun.
Un trecut care nu anunţa nimic bun.
3
Aglomeraţia se domolise îndeajuns pentru ca Gibson să-şi audă acum gândurile.
Aruncă o privire spre spatele localului şi văzu că cei aşezaţi la ultima masă se pregăteau de plecare. După aceea avea să pună stăpânire pe un separeu şi să
petreacă o nouă zi frustrantă în căutarea unei slujbe. Era duminică, dar nu-şi permitea nici o pauză în acest demers. Scadenţa la plata ipotecii casei unde locuiau fosta soţie şi fiica sa era peste cincisprezece zile. Un răgaz de cincisprezece zile pentru a-şi găsi de lucru.
Măcar locul unde-şi desfăşura activitatea de vânător de joburi era cel mai bun.
Nighthawk Diner îi amintea de casa părintească. Tatăl lui se considera un cunoscător al localurilor mici, abilitate pe care i-o transmisese şi fiului său.
Pentru Duke Vaughn, localurile acestea întruchipau ideea de mică afacere in-dependentă, la polul opus al francizei şi corporaţiilor. Casa poporului, aşa îi plăcea să le numească. Un loc aflat în proprietatea cuiva, dar la care comunitatea avea un drept de acces incontestabil. Nu un ideal romantic şi populist, ci un loc unde mitologia Americii se întâlnea cu realitatea imediată a asfaltului, coexis-tând la bine şi la rău.
Tatăl lui era în stare să peroreze ore în şir despre cele mai bune localuri mici din ţară, şi chiar o făcea, însă cel pe care îl avea la suflet rămăsese Blue Moon de pe West Main din Charlottesville, Virginia. Dacă Duke Vaughn ar fi fost profesor, catedra sa ar fi fost o tejghea scrijelită. Discuţiile dintre tată şi fiu deveniseră un ritual al dimineţilor de duminică, respectat cu sfinţenie încă de pe vremea când Gibson avea şase ani. Aşa aflase povestea cu păsările şi albinele, la o bucată de plăcintă cu cireşe – şi-şi amintea şi acum cu jenă cât de mulţi ani trecuseră până
să înţeleagă glumele tatălui său.
Duke Vaughn era primit ca un rege la Blue Moon. Gibson nu îl văzuse niciodată
comandând mâncarea, care venea însă mereu aceeaşi: două ouă ochiuri aşezate pe farfurie cu gălbenuşul în sus, chiftele de cartofi, turte de mălai, şuncă, cârnaţi şi pâine albă prăjită. Cafea. Suc de portocale. Un mic dejun pentru bărbaţi, aşa îl descria tatăl său, şi nu era o metaforă faptul că Duke Vaughn nu se putea desprinde de vraja pe care masa aceasta o exercita asupra lui. Gibson nu mai pu-
sese piciorul la Blue Moon după moartea lui. După sinucidere. Pentru că asta fusese.
După o vreme, Gibson descoperise că nu se simţea în largul său undeva unde ajungea pentru întâia oară până ce nu găsea un mic local pe gustul său. Casa mereu pe drumuri, aşa îi spunea tatăl lui. Gibson era convins că lui Duke i-ar fi plăcut Nighthawk şi proprietarul acestuia, Toby Kalpar.
Ochii lui Gibson se abătură asupra femeii aşezate la capătul tejghelei. Nu pentru că era frumoasă ori pentru că purta un taior sobru business într-un local modest, într-o dimineaţă de duminică. Nici măcar din cauza tocului de pistol ce se întrezărea sub braţul stâng – la urma urmei erau în Virginia, unde armele ascunse ajunseseră la fel de des întâlnite precum zgarda la câini. O făcuse fiindcă deşi femeia nu se uita direct spre el, simţise că atenţia îi este îndreptată asupra lui, şi nu într-un mod flatant. Se forţă să se uite în altă parte. Era un joc în doi, nimic altceva. Doi străini… care nu se priveau în ochi.
– Bei mai multă cafea decât un autobuz plin cu poeţi proşti, comentă Toby înainte de a-i umple din nou ceaşca.
– Să mă fi văzut pe vremea când eram în marină. Practic trăiam cu cafea şi Ripped Fuel. La şase după-amiaza puteai prăji ouă pe fruntea mea.
– Ce naiba e „Ripped Fuel“?
– Un supliment alimentar pentru întreţinerea musculaturii. Acum nu mai e legal.
Toby dădu din cap filosofic. Emigrase din Pakistan împreună cu soţia, Sana, în urmă cu douăzeci şi şase de ani şi cumpăraseră localul în perioada recesiunii.
Fiica lor absolvise Colegiul de Artă şi Design Corcoran din Washington, DC, şi de la ea Toby se molipsise cu o pasiune pentru artă care îl făcuse să dea localului numele unei picturi de Edward Hopper⁵. Pe pereţi stăteau atârnate reproduceri după lucrări ale unor artişti americani de la jumătatea secolului XX: Pollock, de Kooning, Rothko. Toby însuşi părea, slab cum era, cu o barbă grizonantă bine îngrijită, mai în măsură să se ocupe de o colecţie de cărţi rare decât de nişte comenzi de mic dejun. Însă, lăsând deoparte aparenţele, Toby Kalpar se născuse pentru a conduce un mic local în America.
Acum îşi făcea de lucru la tejghea, cu o expresie de uşoară stânjeneală întipărită
pe chip.
– Îmi cer scuze că te deranjez din nou, dar aş avea nevoie de ajutorul tău cu computerele. Două nopţi am pierdut încercând să le dau de cap şi tot n-am reuşit.
Cu şase luni în urmă, Gibson se oferise să ajute atunci când îl auzise întâmplător pe Toby plângându-se de computerele din local, care erau un talmeş-balmeş de malware şi cookies spyware, cu viruşii aferenţi. Descoperise că Toby avea nevoie disperată să înveţe să nu mai dea clic pe OK la fiecare fereastră nouă care se deschidea pe ecran.
În câteva ore, Gibson organizase sistemul, instalând o reţea, un soft antivirus şi un program de gestiune a restaurantului. Şi între timp se împrietenise cu Toby.
– Nici o problemă. Vrei să arunc o privire?
– Nu acum. Nu vreau să te fac să-ţi pierzi vremea când îţi cauţi de lucru.
Problema ta e mult mai presantă.
Gibson ridică din umeri.
– Oricum va trebui să fac o pauză peste vreo două ore. Crezi că suportă amânare până după prânz?
– Îţi rămân îndatorat. Toby îşi întinse braţul spre el pe deasupra tejghelei. Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. Ce mai face Nicole? Dar Ellie? Sunt bine amândouă?
Nicole era fosta soţie, iar Ellie, fiica de şase ani – o zgâtie de fată, numai iubire, chiote şi murdărie pe haine. Faţa lui Gibson se lumină la auzul numelui ei. Ellie era singura persoană care îl mai scotea acum din amorţire.
– Sunt bine amândouă. Chiar foarte bine.
– O s-o vezi curând pe Ellie?
– Aşa sper. Poate weekendul următor. Dacă Nicole va sta la sora ei, o să rămân la ele acasă cu Ellie.
Locuinţa găsită de Gibson după divorţ nu era prea potrivită pentru un copil, şi lui Nicole nu-i convenea să o lase pe Ellie să doarmă acolo. Adevărul era că nici lui Gibson nu-i plăcea. Aşa încât aranjaseră ca din când în când Nicole să meargă
