– Ai grijă ce vorbeşti.
– OK. Dar să ştii că nu fac decât să subliniez o stare de fapt. Realitatea e că eşti şomer şi, cu trecutul tău, îţi va fi greu să-ţi găseşti de lucru pe măsura calităţilor pe care le ai. Ai nevoie de o slujbă. Iar eu ţi-o pot oferi. Îţi pot oferi o slujbă mai bine plătită decât oricare alta. Asta, dacă ţi-ai găsi vreuna.
– Repet, nu mă interesează.
Gibson se întoarse şi apucă să facă patru paşi spre uşă înainte ca vorbele lui Abe să-l facă să se oprească.
– N-o să renunţe niciodată. Ştii asta, nu-i aşa?
Francheţea lui Abe îl zdruncină pe Gibson. Spusele lui rezumau toate temerile care dăinuiau de mult într-un colţ întunecat al minţii sale.
– De ce să nu renunţe? întrebă el pe un ton implorator, pe care nu reuşi să-l ascundă.
Abe îl privi compătimitor.
– Pentru că eşti Gibson Vaughn. Pentru că te-a tratat ca pe propriul său fiu.
– El a pus să fiu concediat?
– Nu ştiu. Tot ce se poate. Oricum, nu contează. Dacă aş fi în locul tău, mi-aş
face mai degrabă griji în legătură cu ce va face în cazul când va ajunge preşedinte. Atunci, vei fi norocos dacă îţi vei găsi de lucru în Siberia.
– Dar n-am plătit de-ajuns?
– Niciodată nu va fi de-ajuns. Tipul nu lasă nimic la voia întâmplării. Dacă îşi face duşmani, îi sunt duşmani pe viaţă. Care plătesc pentru asta cât trăiesc. Ăsta e Benjamin Lombard.
– Atunci nu am scăpare.
– Doar dacă nu-i dai un motiv ca să te lase în pace.
– Ce fel de motiv?
Abe se aşeză pe bancheta din separeu şi-i făcu semn lui Gibson să-i urmeze exemplul.
– Bun, să înţeleg că am trecut la partea cu discuţia prietenească?
– Cred că e în interesul tău să stai şi să mă asculţi.
Gibson îşi cântări opţiunile: să-l trimtă din start pe George Abe la dracu’ ori să-l asculte mai întâi şi abia apoi să-l trimită la dracu’.
– Dacă vrei să purtăm o discuţie prietenească, spune-i amicei tale să mă mai slăbească.
Abe făcu un semn spre femeie, care îşi încheie nasturii de la taior şi se retrase în colţul cel mai îndepărtat al tejghelei.
– Eşti pregătit? întrebă Abe.
4
Gibson se strecură în separeu pe bancheta de vizavi de Abe. George Abe.
Nenorocitul de George Abe. Trase aer adânc în piept, uluit de situaţie. Faţă în faţă cu el după atâta timp. Abe era o verigă de legătură cu trecutul lui. O verigă
de legătură cu tatăl lui. Câţi ani trecuseră? Zece… ba nu, unsprezece?
Unsprezece ani de la ultima zi a procesului, când judecătorul lansase bomba.
Abe nu stătuse la masa procurorilor, deşi la fel de bine ar fi putut sta. Pe tot parcursul procesului, el şi carnetul său de notiţe figuraseră ca personaje principale în galeria tribunalului, exact în spatele procurorului districtual. Abe alimentase acuzarea cu documente, se aplecase pentru a le şopti procurorilor la ureche şi le pasase bileţele în momente-cheie. Nu ar fi fost deloc deplasată
impresia că procurorul districtual primea ordine de la George Abe. Gibson era sigur de asta.
Abia la câteva luni după ce fusese arestat, Gibson înţelesese că Benjamin Lombard nu era dispus să lase nimic la voia întâmplării. Intrând în computerele senatorului, Gibson încălcase atât legi federale, cât şi statale, însă se presupunea că acuzaţiile federale aveau prioritate. Asta, până ce cazul fusese strămutat în mod neaşteptat la instanţele din Virginia. Motivul, nemărturisit niciodată, era totuşi unul simplu: judecătorii federali erau numiţi pe viaţă, în timp ce în Virginia magistraţii primeau mandate de opt ani şi erau aleşi de parlamentul local. Lombard intervenise, mutând procesul lui Gibson într-un loc unde îşi putea exercita considerabila influenţă. Decizia procurorului districtual de a-l judeca pe Gibson ca adult pentru o primă infracţiune fără violenţă nu a făcut decât să confirme această suspiciune. Aşa încât, atunci când procesul a început, Gibson a bănuit că judecătorul fusese şi el racolat în Echipa Lombard.
Procesul a durat nouă zile, iar verdictul a fost cel scontat. Hard drive-urile lui Gibson fuseseră singura dovadă de care avusese nevoie acuzarea. A fost declarat vinovat şi dus înapoi în arest, pentru a-şi aştepta sentinţa. Dar după câteva zile, avocatul său venise să îl ia şi să-l aducă în faţa judecătorului. Nu în sala de tribunal, ci în biroul acestuia. În prag, judecătorul şi avocatul lui Gibson schimbaseră
priviri ciudate, complice.
– De aici încolo mă ocup eu, domnule Jennings, spusese judecătorul.
Avocatul dăduse din cap, aruncase o privire în lături spre tânărul său client, complet debusolat, şi plecase lăsându-i pe cei doi în pragul uşii. Gibson nu ştia prea multe despre mersul treburilor în justiţie, însă îşi dăduse seama că lucrurile care se întâmplau nu erau deloc în conformitate cu regulamentele. Rămaşi singuri, judecătorul îl invitase înăuntru.
– Cred că e cazul să purtăm o discuţie între patru ochi.
Scosese dintr-un frigider mic două sticle de RC Cola şi deschisese capacele cu un desfăcător ataşat pe perete. Îi oferise una din sticle lui Gibson şi se aşezase în spatele biroului lat, din lemn de mahon.
Onorabilul Hammond D. Birk era o combinaţie de gentleman sudist arţăgos şi zilier din Virginia, care îşi câştigă cu greu existenţa. Pe tot parcursul procesului se arătase inflexibil – extrem de critic atunci când lucrurile nu se desfăşurau potrivit standardelor sale, dar făcându-şi cunoscute nemulţumirile într-o manieră
fermecător de politicoasă. Atât procurorul, cât şi avocatul lui Gibson se comportaseră cu mare grijă pentru a nu-i stârni mânia. Stând aşezat în fotoliul din piele din biroul judecătorului, Gibson nu îndrăznise nici măcar să soarbă din suc.
