fără îndoială una care ar fi avut de-a face cu cărţile. Zâmbi în sinea lui, apoi îşi luă seama. Ceea ce făcea, lăsându-şi mintea să zboare, nu era deloc sănătos. N-ar fi fost cazul ca Suzanne să fie lăsată în pace? Ca toată lumea să fie lăsată în pace?
– Ce grozăvie, spuse bărbatul aşezat lângă el, uitându-se în sus spre televizor.
– Mda, se declară de acord Gibson.
– Îmi amintesc unde eram când am aflat de dispariţia ei: într-o cameră de hotel din Indianopolis, într-o călătorie de afaceri. Parcă a fost ieri. Am trei fiice, adăugă bărbatul bătând cu încheieturile degetelor în tejgheaua de lemn pentru a îndepărta ghinionul. Am stat două ore pe marginea patului şi m-am uitat la ştiri.
A fost ceva îngrozitor. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi ca timp de zece ani să nu ştii dacă fiica ta mai trăieşte sau nu. Ce lucru cumplit pentru familie!
Lombard e un bărbat pe cinste.
Ultimul lucru pe care Gibson şi-l dorea era să fie atras într-o discuţie despre Benjamin Lombard. Dădu din cap cu politeţe, în speranţa de a pune capăt con-versaţiei, însă bărbatul nu intenţiona să abandoneze subiectul cu uşurinţă.
– Mă gândesc că, dacă un nenorocit bolnav la cap, scuză-mi limbajul, e în stare să o răpească pe fiica vicepreşedintelui – şi să scape neprins –, atunci noi, oamenii de rând, la ce ne putem aştepta?
– Pe vremea aia încă nu era vicepreşedinte.
– Da, ştiu, dar era totuşi senator. Şi nu e de glumit cu funcţia asta. Doar nu-ţi închipui că Lombard n-a stat călare pe federali pentru a rezolva cazul?
Gibson ştia de fapt din proprie experienţă câtă influenţă avea Lombard şi cât de mult îi plăcea să o exercite. Vicepreşedintele Benjamin Lombard era un alt
subiect la care nu dorea să se gândească.
– Cred că va fi un preşedinte bun, continuă bărbatul. Uite cum şi-a revenit după
nenorocirea asta. A acceptat numirea ca vicepreşedinte, când majoritatea oamenilor în situaţia lui ar fi fost răpuşi de durere. Iar acum candidează la preşedinţie. E nevoie de mare tărie de caracter să faci aşa ceva.
Toată lumea se aşteptase ca Lombard, în calitatea sa de vicepreşedinte pe durata celor două mandate ale unui preşedinte popular, să obţină din vreme nominalizarea, iar convenţia din august să fie doar o simplă formalitate, un fel de încoronare triumfală. Însă Anne Fleming, guvernatoarea de California, apăruse din neant şi părea hotărâtă să-i dejoace planurile. Cei doi se aflau practic umăr la umăr în sondaje. Lombard îi avea de partea sa pe cei mai mulţi delegaţi şi era în continuare favoritul, dar Fleming îl obliga să muncească din greu pentru nominalizare.
Faptul că împlinirea a zece ani de la dispariţia lui Suzanne cădea într-un an electoral favorizase într-un mod pervers campania lui Benjamin Lombard. Totuşi nu era nimic nou în asta: promovarea Legii Suzanne în Senat îl propulsase de la bun început pe scena politică naţională. Desigur, Lombard refuzase permanent cu eleganţă să discute public despre dispariţia fiicei sale. Cinicii ar fi obiectat că
nici n-ar fi avut de ce, ţinând cont că mass-media îi făcea oricum treaba. Şi mai era, desigur, şi soţia lui. Eforturile neobosite depuse de Grace Lombard în beneficiul Centrului pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi constituiseră subiectul central al ştirilor TV în timpul desemnării candidaţilor dinaintea alegerilor. Şi o făcuseră să devină şi mai populară decât puternicul ei soţ, dacă aşa ceva era posibil.
– Dacă obţine nominalizarea, va avea votul meu, comentă bărbatul. Nici nu mă
interesează pe cine vor propune ceilalţi. O să-i dau votul meu.
– Sunt sigur că Lombard ar fi încântat să audă asta, spuse Gibson şi se întinse după ketchup.
Turnă o porţie generoasă pe marginea farfuriei, o amestecă încet cu puţină
maioneză şi unse chiftelele de cartofi, aşa cum îl învăţase tatăl său atunci când era mic. După cum enunţase Duke Vaughn într-unul dintre aforismele lui memorabile, „Dacă n-ai nimic cumsecade de spus, umple-ţi gura cu ceva şi mestecă încet“.
Cuvinte numai bune să te călăuzească în viaţă.
2
Jenn Charles stătea pe bancheta din spate a unei camionete albe fără însemne parcate vizavi de Nighthawk Diner. Avea senzaţia că e al naibii de expusă – întrun avanpost din apropiere de graniţa pakistaneză s-ar fi simţit ca acasă, dar camionetele vopsite în alb din nordul Virginiei nu erau stilul ei.
Se uită la ceas şi notă ora în agendă. Orice s-ar spune despre Gibson Vaughn, măcar era un tip previzibil. Pe de o parte, asta făcea ca urmărirea lui să fie foarte simplă; pe de alta, o plictisea de moarte. Practic, notiţele din agendă nu difereau de la o zi la alta. Vaughn îşi începea ziua la ora 5:30 cu o alergare de cinci mile.
Două sute de flotări şi o sută de abdomene, urmate de un duş. După aceea lua un mic dejun identic la acelaşi local, aşezat pe acelaşi taburet. La fel în fiecare dimineaţă, ca şi cum localul ar fi fost biserica lui personală.
Jenn îşi răsuci o şuviţă rebelă din părul negru ca pana corbului, în spatele urechii. Avea mare nevoie de un duş şi de un somn bun peste noapte în propriul pat. Şi nu i-ar fi stricat puţin bronz. Pe pielea ei se insinua o paloare după cele zece zile de stat pe bancheta din spate a camionetei, care începuse să semene periculos de mult cu o adevărată casă. Vehiculul era ticsit cu echipament de urmărire şi îi era greu să se strecoare înăuntru. Un mic pat pliant, montat în partea din faţă, permitea unei echipe să lucreze în schimburi, dar în afară de asta, camioneta dispunea de prea puţine facilităţi.
Asta e, Charles, îţi trăieşti visul.
Dacă Vaughn avea să-şi respecte şi de această dată programul, peste douăzeci de minute, când înghesuiala de la ora de vârf a dimineţii se va fi potolit, se va muta în spatele sălii de mese, ca să lucreze. Era prieten cu proprietarii localului, care îi permiteau să folosească unul dintre separeurile din spate pe post de birou improvizat pentru a-şi căuta de lucru. Trecuseră trei săptămâni de când Vaughn îşi pierduse slujba la o mică firmă falimentară din domeniul biotehnologiei, unde lucrase ca director de IT. Deocamdată nu avusese noroc cu găsirea unei slujbe şi, având în vedere antecedentele sale, Jenn nu se aştepta ca situaţia să se schimbe prea curând.
Dan Hendricks, partenerul ei, era un specialist de primă mână în materie de echipamente de supraveghere. Cu o săptămână înainte, el pătrunsese în apartamentul lui Gibson şi în fix nouăzeci de minute instalase tot ce era de instalat. Camere în infraroşu cu senzori de mişcare, microfoane, tot tacâmul. Puteau urmări ce se petrece în întreg apartamentul, iar austeritatea condiţiilor de viaţă ale lui Gibson le oferea multe informaţii despre el.
După divorţ, bărbatul se mutase într-un bloc de apartamente cu chirii mici. În camera de zi avea o masă uzată de la IKEA şi un scaun din lemn, însă nici televizor, nici mobilă tapiţată, nimic altceva. Dormitorul era la fel de spartan.
Spartan, dar imaculat: cei opt ani petrecuţi în infanteria marină îşi spuneau cuvântul. Un cadru de pat cu arcuri şi o saltea stăteau aşezate pe podea, lângă
veioza de pe noptiera joasă. În cameră se mai afla un scrin nelăcuit, cu un picior rupt, pe care Gibson îl reparase cu mâna lui. Nici o altă piesă de mobilier. Design interior marca Franz Kafka.
Greu de crezut că la vârsta de şaisprezece ani acest individ fusese cel mai căutat hacker din America. Infamul BrnChr0m, un precursor al mişcării hacktiviste moderne, cu orientare politică. Adolescentul care aproape că pusese capăt carierei senatorului Benjamin Lombard. Care furase e-mailurile şi arhiva financiară adunate timp de zece ani în computerul senatorului şi le predase ziarului Washington Post. În mod anonim, sau aşa crezuse BrnChr0m. FBI-ul îl arestase pe Gibson Vaughn la el la liceu şi îl scosese încătuşat de la ora de chimie. Jenn afişase fotografia lui portret pe unul dintre monitoare şi se opri o clipă pentru a-i studia expresia înspăimântată şi, în acelaşi timp, sfidătoare.
Gibson avea douăzeci şi opt de ani acum şi dusese o viaţă plină de evenimente.
Arestarea rapidă de către FBI a hackerului de şaisprezece ani fusese o ştire bine vândută. Dar documentele pe care Vaughn le predase presei constituiseră o ştire de senzaţie. Din ele rezultau scurgeri masive şi ilegale de fonduri de campanie către bănci din insulele Cayman. Iar vinovatul arătat cu degetul era Benjamin Lombard. Pentru o vreme, păru că revelaţiile acelea aveau să pună capăt carierei politice a senatorului, iar mass-media exploată la maximum posibilitatea ca un adolescent să-i fi venit de hac unui senator american. Tuturor le plăcu ideea unei versiuni moderne a luptei dintre David şi Goliat, chiar dacă David încălcase câteva zeci de legi federale şi statale pentru a ajunge acolo.
Jenn era studentă la momentul arestării şi-şi amintea ce dezbateri furtunoase se iscaseră în facultate pe tema scopului care scuză sau nu mijloacele. Prostii etice
şi abstracte în totală discordanţă cu spiritul ei pragmatic. Iritată de faptul că mulţi colegi îl vedeau pe Vaughn drept un Robin Hood al erei digitale, Jenn se simţise mai mult decât răzbunată atunci când se descoperise că BrnChr0m se înşelase amarnic.
În cele din urmă se dovedise că majoritatea documentelor incriminatorii fuseseră
