Gibson oftase. Cât de rău putea fi? Deschisese cartea la capitolul unu. Hobbit; ce Dumnezeu mai era şi ăsta? O să-i citească vreo douăzeci de minute, Ursuleţul o să adoarmă şi gata.
– Bine. Unde vrei să ne aşezăm ca să-ţi citesc?
– Ura! exclamase ea triumfătoare, după care căzuse un pic pe gânduri, căci nu se aşteptase ca lucrurile să ajungă atât de departe. Ce-ar fi să ne aşezăm lângă
şemineu?
Îl condusese spre un fotoliu din camera de zi. Focul dădea să se stingă, şi Ursuleţul îl tot aţâţase până ce Grace o atenţionase să nu dea foc casei. Apoi el aşteptase zece minute, până când Ursuleţul aranjase totul după placul ei.
Îngrămădise perne una peste alta, adusese o cană cu ciocolată caldă pentru ea şi un pahar cu suc de mere pentru el. Alergase de colo colo potrivind luminile, aşa încât camera să nu fie nici prea luminoasă, dar nici întunecoasă. În tot acest răstimp, el stătuse în picioare în mijlocul livingului, întrebându-se în ce se băgase.
– Hai, şezi odată, îl îndemnase Ursuleţul.
Gibson se aşezase.
– Aici e bine?
– Perfect.
Ursuleţul se cuibărise mulţumită în poala lui şi-şi aşezase capul pe umărul său.
Gibson nu-i dădea mai mult de douăzeci de minute până să adoarmă.
– Eşti gata? o întrebase încercând fără succes să pară ţâfnos.
– Gata. Ba nu, stai un pic, răspunsese ea, apoi se răzgândise. Lasă, nu contează.
– Ce-i?
– Nu contează, repetase ea, clătinând din cap. Data viitoare.
Nu avea să existe nici o dată viitoare. Gibson deschisese cartea şi se foise ca să-şi găsească o poziţie cât mai comodă. La jumătatea primei fraze, Ursuleţul îl oprise.
– Son?
– Da?
– Mulţumesc.
– Sper că-ţi dai seama că n-o să-ţi citesc toată cartea.
– E bine şi aşa. Îmi citeşti cât ai tu chef.
Gibson citise fără întrerupere primele treizeci de pagini. Ursuleţul nu adormise, iar povestea nu era chiar atât de rea. Era vorba despre un vrăjitor şi despre ma-gie, deci nişte chestii destul de interesante. Sesiunea de lectură nu se încheiase atunci când senatorul şi Duke făcuseră o pauză în şedinţa lor. Doamna Lombard îi chemase la uşa livingului. Se furişaseră până acolo de parcă erau într-un safari şi nu voiau să deranjeze animalele sălbatice. Gibson nu-i observase până ce bliţul aparatului de fotografiat nu le semnalase prezenţa.
O copie înrămată a fotografiei fusese atârnată în hol, între camerele copiilor, iar Duke ţinea şi el o alta la el în birou.
După poza-surpriză, Gibson încercase să abandoneze lectura, însă Ursuleţul, sesizând primejdia, îi înconjurase braţul cu mâinile.
– Şi ce s-a întâmplat după aia?
Gibson descoperise că şi el era curios să afle.
Terminaseră Frăţia inelului după doi ani, timp în care lui Gibson i se deschisese apetitul pentru lectură. Un alt lucru pe care i-l datora Ursuleţului. Cărţile îl ajutaseră să-şi păstreze sănătatea mintală în arest şi în marină. Citea orice îi cădea în mână: povestiri obscure de Philip K. Dick, literatura noir a lui Jim Thompson, Străinul lui Albert Camus, o adevărată revelaţie pentru el la vârsta de nouăsprezece ani. Un exemplar vechi din Great Jones Street al lui Don DeLillo îl însoţise peste tot, începând cu tabăra de instrucţie pentru recruţi, aşa că putea recita din memorie monologul din deschidere.
Sincer vorbind, se ferise mereu să suprapună imaginea lui Suzanne Lombard din filmul video al dispariţiei peste cea a Ursuleţului. În mintea lui, Ursuleţul era absolventă de colegiu şi locuia undeva la Londra sau la Viena, aşa cum visase ea întotdeauna. Ursuleţul avea un iubit deştept şi timid care o adora şi care îi citea duminica dimineaţa. Ursuleţul n-avea nimic de-a face cu Suzanne Lombard, fata care dispăruse cu mult timp în urmă. Îi era mai uşor să creadă într-o asemenea ficţiune.
Oare Ursuleţului i-ar fi plăcut de fiica lui? Uneori se surprindea comparându-le –
cele două fetiţe care însemnau aşa de mult în viaţa lui. Nu semănau câtuşi de puţin – Ellie nu era genul liniştit şi introspectiv. Din punctul acesta de vedere semăna mult cu tatăl ei: prefera să se caţăre în copaci decât să citească o carte la umbra lor. Dar când venea vorba de iubire, Ellie şi Ursuleţul semănau ca două
picături de apă. Amândouă te strângeau în braţe cu aceeaşi forţă şi hotărâre. Da, Ursuleţul ar fi adorat-o pe Ellie, iar Ellie ar fi adorat-o pe ea.
Unde eşti, Ursuleţule?
Aruncă o privire spre George Abe şi echipa acestuia.
Oare Suzanne avea să-i răspundă acum?
7
În timp ce traversau Piaţa McPherson, Jenn se foi pe scaun ca să-l atenţioneze pe George că ajunseseră. Range Roverul opri în garajul subteran al clădirii.
După ce parcară, Jenn ieşi din maşină şi se postă în spate, ca să stea cu ochii pe Vaughn. Gibson îi aruncă o privire, dar nu spuse nimic. Era mai înalt decât se aşteptase ea şi avea o privire intensă. O jucase pe degete la Nighthawk Diner, ceea ce era destul de penibil în sine, însă felul cum o cântărise din ochi atunci când dăduseră mâna o făcuse să se simtă ca o cină încălzită la cuptorul cu microunde. Şi asta nu-i plăcuse deloc.
Urcară în birourile întunecate şi tăcute ale firmei Abe Consulting Group.
Luminile reveniră automat la viaţă, cu un mic zumzet. Spaţiul nu era prea mare, însă holul de primire imaculat şi modern, cu tavan înalt şi fotolii elegante, negre, din piele, păru să-l impresioneze pe Vaughn.
