– Bun.
Abe se strecură afară din separeu, dădu aprobator din cap în direcţia femeii şi
ieşi din local.
Gibson nu avu încotro şi îl urmă.
5
Coloana de maşini îşi tăia drum prin centrul oraşului Phoenix precum o navă de război ce străbătea un ocean din beton şi metal. Lungă de peste o jumătate de cvartal, avea în frunte un dispozitiv de motociclete de poliţie cu sirenele urlând în timp ce se deplasau cu greutate prin traficul aglomerat al după-amiezii de vineri. În urma ei, maşinile erau trase pe dreapta, iar pietonii se opreau ca să
caşte gura la spectacol.
Benjamin Lombard nu auzea şi nu vedea nimic. Stătea pe bancheta din spate a uneia dintre limuzinele sale, mereu alta, şi îşi revizuia programul pe săptămâna următoare. Era conştient de nerăbdarea angajaţilor, dar nu se grăbea. Era obişnuit ca oamenii să îl aştepte să ia decizii. Timpul lor îi aparţinea de fapt. Într-un târziu, operă câteva modificări şi înmână hârtiile unuia dintre aghiotanţii săi.
Era obosit şi mai mult decât frustrat. În ultimele douăzeci şi cinci de zile o urmărise pe guvernatoarea Anne Fleming reducând decalajul care îi despărţea.
Ceea ce începuse ca un spectacol secundar amuzant se transformase într-o ameninţare reală. O caricatură politică publicată recent îl înfăţişa în chip de iepure dormind la umbra unui pom în timp ce Fleming, ţestoasa, îl întrecea. La emisiunile TV de seară trecuse de la statutul de marele ales la cel de ţintă a glumelor. Cu un an înainte, guvernatorul de California, aflat la primul mandat, nici nu-şi avea numele menţionat în conversaţiile referitoare la nominalizarea pentru cursa prezidenţială. Lombard fusese un candidat atât de redutabil încât până şi numele cele mai grele din partid renunţaseră să concureze împotriva lui.
Iar acum alerga umăr la umăr cu o novice. Consilierii săi nu dădeau doi bani pe Fleming şi erau de părere că steaua ei avea să apună cât de curând, însă el nu era aşa de sigur. Deocamdată, individa reuşise să contracareze toate loviturile ca o profesionistă cu vechime şi îl făcuse să arate ca un prost. Marii donatori începuseră să o privească tot mai atent. Dacă nu o neutralizau acum, convenţia de la Atlanta avea să fie o luptă pe viaţă şi pe moarte.
– Spune-i lui Douglass să taie de pe listă Santa Fe, zise Lombard. După
strângerea de fonduri de diseară, vreau să merg direct la aeroport.
Leland Reed se foi pe banchetă.
– Ăăă, domnule, Douglass crede că e important să apăreţi mâine dacă vreţi să
obţineţi sprijinul guvernatorului Macklin. Până la convenţie, nu vom mai ajunge acolo.
Leland Reed era şeful de campanie al lui Lombard. Avea în jur de cincizeci şi cinci de ani şi o reputaţie de executant redutabil – genul de persoană capabilă să
rezolve orice problemă. Îşi câştigase prestigiul pe merit, după treizeci şi trei de ani de carieră în Capitoliu şi nenumărate campanii.
Lombard îşi aprecia şeful de campanie. După sinuciderea lui Duke Vaughn, testase doi înlocuitori înainte de a se decide asupra lui Reed. Acesta îl înţelegea şi îi împărtăşea hotărârea neabătută, dar nu se compara cu Duke Vaughn. Nu că
ar fi fost o ruşine – Duke Vaughn fusese unicat. Spre deosebire de Leland Reed, Duke şi-ar fi dat seama instinctiv de ce Santa Fe era o idee proastă. Duke vedea aceleaşi piese de pe tablă ca toată lumea, numai că anticipa multe mişcări. El fusese cel care îl învăţase pe Lombard multe din ceea ce vicepreşedintele ajunsese să ştie despre politică.
Leland Reed era un tip neobosit, care însă trebuia îndrumat în direcţia bună. Din anumite puncte de vedere, era mai bine aşa. Lombard se obişnuise să fie cea mai inteligentă persoană dintr-o încăpere, dar uneori ducea dorul momentelor când ştia că, dacă s-ar fi ivit o problemă, Duke era pregătit să o rezolve imediat.
Îl fixă pe Reed cu o privire de gheaţă.
– Nu vom obţine sprijinul lui Macklin. O va sprijini pe Fleming.
– Dar domnule, Douglass crede că Macklin ne arată deschidere.
– Macklin ne-a arătat deschidere atunci când eram cu zece procente în faţă.
Acum însă conduc doar la mustaţă şi o va susţine pe Fleming, pe care o cunoaşte de douăzeci de ani şi care îi va promite lucruri pe care eu nu i le pot da. Sigur, se va preface că mă sprijină, dar, în final, o va susţine pe Fleming.
– Dar, dacă tot suntem aici, nu merită să încercăm?
– Megan, unde urmează să se afle guvernatorul Fleming vinerea viitoare? întrebă
Lombard.
Femeia tastă ceva pe laptop şi răspunse:
– În Arizona, domnule.
– Ar fi o pierdere de vreme, Leland. Am fi jucaţi pe degete, aşa că dracu’ să-i ia şi pe guvernatorul Macklin, şi pe Douglass.
– Domnule?
Vocea lui Reed rămase calmă şi optimistă, în ciuda deraierilor de limbaj şi de dispoziţie ale vicepreşedintelui.
– Îmi fac griji că Douglass nu se descurcă bine, îi explică Lombard răbdător. Ia decizii pe baza sondajelor de o săptămână în urmă. Trebuie să o luăm înaintea lui Fleming. Femeia asta nu are nici un plan în minte, şi m-am săturat să îl aud pe Douglass cum mă contrazice.
– Da, domnule, spuse Reed. Ce motiv să invoc pentru contramandare?
– Ceva cât mai vag. „E nevoie de prezenţa domnului Lombard la Washington“; scuza asta a mers de fiecare dată. Doar sunt vicepreşedinte. Macklin o să pri-ceapă singur mesajul.
– Da, domnule, replică Reed.
– Mâine-dimineaţă la prima oră vreau să discut cu Douglass, Bennett şi Guzman.
Să punem la punct câteva lucruri. Nu sunt singurii strategi de campanie din Washington.
