în privinţa familiei, se mărginise să îi spună că tatăl ei era un om important şi să-l prevină că era riscant să o ajute.
– Îţi jur, până ce am ajuns aici, nici n-am ştiut care e numele ei de familie.
– Dar, dacă ai fi ştiut, ai fi ajutat-o?
– Absolut, declară Billy fără ezitare. Căzu pe gânduri preţ de o clipă, după care dădu din cap şi repetă apăsat: Absolut.
După ce se hotărâseră să pună planul în aplicare, cei doi petrecuseră săptămâni în căutarea unei rute nesupuse măsurilor de maximă siguranţă, fără prea multe camere de supraveghere şi ochi iscoditori. El o instruise cum să evite să atragă
atenţia poliţiei. Şi ce să răspundă dacă cineva era curios de ce o fată de paisprezece ani călătorea singură.
– Oricum, Suzanne avea aproape cincisprezece ani, se apără Billy. Vârsta pe care o aveam eu atunci când ne-am cunoscut. Între noi nu era decât un an diferenţă.
Deci n-a fost nimic nepotrivit între noi. N-am făcut niciodată sex. Ne-am sărutat de vreo două ori, dar doar atât. Suzanne era prietena mea.
– Şi a mea.
– Ştiu, spuse Billy. Tocmai de aceea eşti acum aici.
– Şi atunci, cum îţi explici ce s-a petrecut la staţia de benzină Exxon?
– Ce? Faptul că a fost surprinsă de camera de supraveghere? Chiar aşa, ce o fi fost în mintea ei?
– Vrei să zici că n-ai ştiut ce voia să facă?
– Glumeşti? Ce naiba, habar n-am avut! Nu am aflat decât când am văzut la ştiri.
– Ai întrebat-o?
– Sigur că da. Atunci ne-am certat singura dată. Mi-a spus c-a fost un accident, dar m-a minţit. A făcut-o dinadins.
– Dar pentru ce?
– Ca să transmită un mesaj.
– Un mesaj? Cui?
– N-am idee. Tot ce ştiu e că nu era un mesaj prietenos. I-ai văzut ochii? S-a uitat drept în cameră şi aproape că a arătat degetul. Îmi pare rău c-a aşteptat s-o facă
până mi-a cerut mie ajutorul. Aşa, a pus Pennsylvania pe radarul federalilor.
După ce au difuzat caseta cu înregistrarea, am fost convins că perechea de la pompă îmi zărise maşina. De fiecare dată când bătea cineva la uşă, mă gândeam
că venise FBI-ul să-mi percheziţioneze casa. Şi să ne încătuşeze pe toţi din familie. Înţelegi prin ce am trecut?
– Numai că n-au ajuns la tine.
– Aşa e. Partea cea mai rea a fost că mama era obsedată de caz. Televiziunile dădeau tot timpul ştiri, şi ea le urmărea non-stop. La primul reportaj, stăteam lângă mama. Au difuzat înregistrarea de pe camera de supraveghere şi imaginea a rămas îngheţată pe faţa lui Suzanne. Am crezut că fac atac de cord. Am vărsat sucul de struguri pe covor. Mama a crezut că m-am pierdut cu firea din cauza celor petrecute cu sora mea. Şi eu i-am zis: „Da, de asta“. Ea a izbucnit în plâns şi a încercat să mă liniştească. Mi-a spus că totul e în regulă şi că n-a fost vina mea. Şi m-a îmbrăţişat. M-am simţit oribil, dar n-am putut să-i spun adevărul.
– Dar ce s-a întâmplat cu sora ta?
Billy făcu o grimasă; nu părea dornic să abordeze subiectul.
– De ce crezi că ţi l-am servit pe Kirby Tate pe tavă?
Gibson încremeni şi-şi acoperi gura cu dosul mâinii.
– Casper? Sora ta a fost cea găsită în portbagaj? Trish Casper este sora ta?
Billy dădu din cap în chip de încuviinţare şi un val de furie îi învălui brusc corpul, ca o manta toxică.
– Stăteam în faţa supermarketului cu sora mea. O aşteptam pe mama. Uitase să
cumpere porumb. Mereu uită să ia două–trei lucruri. Nemernicul de Tate s-a apropiat, a luat-o de mână pe Trish şi a plecat cu ea. Ştii ce mi-a spus?
Gibson clătină din cap.
– Mi-a spus: „O aduc imediat înapoi“. Şi mi-a zâmbit, ca şi cum era un secret care trebuia să rămână între noi. Şi când m-am uitat nedumerit la el, a adăugat:
„Mama ta a zis că e în regulă“. Şi eu am rămas acolo ca un idiot şi l-am lăsat s-o ia pe sora mea.
– Dar nu erai decât un puşti.
– Mda, dar acum nu mai sunt. Ştii ce se spune despre răzbunare? E adevărat.
Dacă aştepţi zece ani, o să-i iei pe toţi prin surprindere. A fost aşa de uşor. Tate a fost un imbecil credul.
– Ce naiba, Billy!
