– Să postezi poza. Anonim.
– Din cauza domnului Musgrove.
– Cine naiba e domnul Musgrove?
– Mi-a fost vecin când eram copil.
Gibson îl aşteptă să dezvolte subiectul, însă Billy se cufundă morocănos în gânduri.
Continuară să înainteze spre nord în tăcere. Gibson insistă să-l întrebe unde mergeau, dar Billy declară că prefera să-i arate. După aceea îl întrebă dacă putea să fumeze. Gibson răspunse că nu era maşina lui, dar Billy crăpă geamul şi avu grijă să sufle fumul afară.
Indiferent ce fel de persoană era Billy Casper – un răpitor, un mincinos patentat,
un schizofrenic –, părea un copil bun. Gibson înţelegea de ce avusese Ursuleţul atâta încredere în el încât să-i dea întâlnire la Breezewood. Şi să se urce cu el în maşină. Lui Gibson îi plăcea de Billy. Dar asta nu însemna că avea să-l cruţe dacă afla că îi făcuse rău Ursuleţului.
Timp de câteva ore merseră cu maşina spre nord. Pe măsură ce se apropiau de destinaţie, Billy deveni din nou agitat. Gibson îl auzi cum mormăie în barbă, ca şi cum înlăuntrul său se mişcau nişte plăci tectonice care se izbeau una de alta.
Iar Billy părea că nu-şi dă seama de propriile reacţii.
– Urăsc să mă întorc aici, mărturisi el într-un târziu.
Cotiră pe un drum de pământ îngust şi lipsit de trotuare, care înainta paralel cu lacul Erie. De o parte şi de alta se întindea o pădure, însă printre copaci, de-a lungul unor drumuri de ţară, Gibson zări case mari şi scumpe, amplasate pe malul lacului scânteietor. Era un colţ de lume frumos şi liniştit – şi intenţionat rustic. Ce lucru extraordinar existenţa unui asemenea loc la mai puţin de o oră de mers cu maşina de casa lui Kirby Tate!
Cele mai multe proprietăţi nu aveau cutii poştale şi nici alte semne distinctive.
Prin urmare, era destul de uşor să te rătăceşti, însă Billy ştia cu precizie unde se aflau.
– Bun, acum trebuie să coteşti la stânga. Nu aici, la următoarea.
– Şi ce e la stânga? întrebă Gibson. Casa cui?
– A domnului Musgrove. În fine, acum nu mai e casa lui, dar pe vremuri a fost.
Acum e a surorii lui. Care locuieşte în Saint Louis. A stat aici două săptămâni în iunie, şi bănuiesc că nu va reveni până la anul.
– Cum de ştii toate astea?
– Pentru că am grijă de casă.
– Dar câte joburi ai, omule?
Gibson încetini în momentul când pătrunseră pe un drum de pământ accidentat şi prost întreţinut. La fel ca multe alte proprietăţi, şi aici intrarea era blocată de un lanţ legat de doi pari din lemn. Billy sări din maşină, desfăcu lanţul şi îl aruncă
în drum înainte de a se urca înapoi în maşină. Şiruri de copaci înalţi străjuiau ambele părţi ale drumului, şi maşina abia avea loc să se strecoare.
– Aici ar fi bine să încetineşti. În faţă e un bolovan mare, îl avertiză Billy pe Gibson arătând undeva în faţă.
După un sfert de milă depăşiră şirul de copaci şi ajunseră la o casă mare cu etaj şi structură din lemn. O verandă lată şi atrăgătoare, sprijinită de patru coloane albe, încercuia casa. Drumul de pământ făcu loc unei alei circulare din pietriş
alb. Un ulm se înălţa în centrul acelei bucle. Iarba tunsă scurt mărginea ambele laturi ale casei, coborând spre malul lacului. În stânga se aflau locuri de parcare, însă Gibson opri în faţa scărilor care urcau către intrarea principală.
– Unde suntem, Billy?
– Aici am ascuns-o pe Suzanne. Şi cred că asta i-a adus moartea domnului Musgrove.
Un rictus de durere boţi faţa lui Billy Casper. Ieşi din maşină şi porni, cu capul plecat, spre lac. Gibson văzu cum umerii îi tresaltă incontrolabil; Billy plângea, mai bine zis hohotea de plâns. Îl lăsă în pace şi îl urmă după un timp.
Băiatul stătea pe un pilon de lemn din capătul pontonului. Gibson se aşeză
vizavi. De două ori tânărul păru că-şi vine în fire, după care în minte îi reveni cine ştie ce amintire îndelung reprimată, şi lacrimile începură din nou să-i curgă
pe obraji.
– Nu sunt plângăcios din fire, se scuză el pe jumătate râzând, pe jumătate plângând.
Îşi şterse lacrimile.
Ce mai spectacol, nu-i aşa?
– Nu-i deloc uşor să povesteşti aşa ceva pentru întâia oară.
Billy îl privi recunoscător şi încuviinţă din cap.
– Bun, acum povesteşte-mi despre domnul Musgrove.
– Of, omule, era cel mai drăguţ tip de pe lume. Ţi-ar fi plăcut de el. Vorbea cu toată lumea de la egal la egal, chiar şi cu copiii. Discutam despre designul de jocuri video, despre computere. Chestii de genul ăsta. Ne trata ca pe nişte adulţi.
Ştia câte ceva despre orice. Îl interesa totul. Locuiam la câteva case distanţă de ei. Părinţii mei erau prieteni buni cu domnul şi doamna Musgrove. De două ori pe săptămână mama făcea jogging cu doamna Musgrove. Şi Ginny şi cu sora mea erau uite aşa, adăugă Billy împreunând-şi strâns două degete. Vreau să zic, înainte de accident.