Arătă spre lac şi-i povesti lui Gibson despre ambarcaţiunea care o lovise pe Ginny Musgrove şi despre mama ei, care se înecase încercând s-o salveze. Apoi despre impactul devastator pe care îl avusese accidentul asupra domnului Musgrove: problemele lui cu băutura şi cu accesele de furie. O familie distrusă
în câteva minute.
– Pe urmă nu s-a mai întors aici decât o singură dată. Imediat după accident, însoţit de poliţie. Şi după aia, casa practic a încetat să mai existe pentru el.
– De ce n-a vândut-o?
– Nu ştiu. Presupun că i-a fost mai uşor să plătească în continuare ipoteca decât să se ocupe efectiv de ea. Era cu mintea vraişte. A întrerupt totuşi telefonul şi electricitatea. N-a lăsat decât gazele şi apa.
– Şi te-a angajat pe tine ca să te ocupi de casă?
– Mda, la început a avut un alt tip, dar nu s-au înţeles bine. Individul a dat o petrecere aici sau cine ştie ce altă porcărie a făcut, şi domnul Musgrove l-a concediat. Aşa că, după ce mi-am luat carnetul de şofer, m-a angajat pe mine. Ştii, n-am fost niciodată genul ahtiat după petreceri. Mă plătea ca să vin aici o dată pe lună şi să mă asigur că totul era în regulă. Mi-a zis că el nu e în stare să facă asta.
De-aia m-am gândit că e un loc bun s-o ascund pe Suzanne. Pentru că, în afară
de mine, nimeni nu venea aici.
– Şi tot tu te îngrijeşti şi acum de casă?
– Da, după moartea domnului Musgrove, sora lui n-a vrut să renunţe la mine, i-a fost mai comod să mă păstreze.
– Cum a murit domnul Musgrove?
– S-a sinucis. La fel ca tatăl tău.
O durere surdă îl cuprinse pe Gibson la auzul ultimei fraze. Billy pomenise de tatăl lui atât de natural, de neaşteptat. Aşa cum numai un prieten vechi ar face-o.
Fapt care îi întări sentimentul că Billy Casper considera că între ei doi exista o legătură datorată lui Suzanne.
– Nu vreau să discut despre tata.
– Oh, îmi pare rău.
– Nu-i nimic. Dar, dacă domnul Musgrove s-a sinucis, de ce mi-ai zis că a murit din cauza ta?
– Pentru că nu cred că s-a sinucis.
Porniră către casă. Billy descuie uşa din spate şi pătrunseră în bucătărie. Era o încăpere mare şi luminoasă, zugrăvită în nuanţa cojii de pepene galben. Mica insulă din centru era dotată cu chiuvetă dublă şi cu maşină de spălat vase. Billy gesticulă spre o masă din lemn aşezată lângă fereastră.
– O recunoşti?
Gibson o privi cu atenţie. În fotografie nu-i acordase atenţie, concentrându-se asupra imaginii Ursuleţului, dar era într-adevăr masa din poză.
– Asta e? întrebă el.
– Da. Pe vremea aia era lipită de perete. Suze stătea acolo, pe scaunul ăla, spuse Billy. Chiar acolo. Poza am făcut-o în seara când am ajuns aici. Ea n-a vrut s-o fotografiez. Era foarte obosită. Dar şi uşurată. În ultimele săptămâni nu se hrănise cum trebuie. Era incredibil de slabă. Dar eu eram aşa de fericit că era aici, că eram în sfârşit împreună.
Gibson percepu durerea din vocea lui şi încercă să reconstituie scena în minte.
Ursuleţul stând pe scaun. Frântă de oboseală. Billy, surescitat ca un căţelandru, făcând poză după poză. Oare era posibil? Ar fi putut Billy Casper, un adolescent de şaisprezece ani, să pună la cale una dintre cele mai celebre dispariţii din istoria Americii? Doi copii ascunzându-se împreună într-o casă de pe malul unui lac? Atât de simplu să fi fost totul?
– Cât timp a stat Suzanne aici?
– Şase luni, două săptămâni şi o zi, răspunse Billy. Am jucat mult Catan.
– Ce mai e şi asta?
– Coloniştii din Catan, omule. N-ai jucat niciodată? E un joc pe o tablă. Unul grozav. Lui Suzanne îi plăcea la nebunie. Era mult mai bună decât mine. De fiecare dată mă bătea măr.
Incredibil! Doi copii care se ascundeau şi jucau jocuri, în timp ce FBI-ul răscolea ţara în căutarea lor. Oamenii legii porniseră însă de la premise greşite şi căuta-seră în locuri greşite. Un lucru era clar: dacă povestea lui Billy se dovedea a fi neadevărată, atunci tânărul era fie un mincinos de prima clasă, fie nebun de legat. Însă, oricât de mult se strădui, Gibson nu reuşi să discearnă nici o notă de falsitate în relatarea lui.
32
– Sora domnului Musgrove a zugrăvit casa, dar altceva n-a făcut, spuse Billy. A împachetat toate lucrurile personale ale domnului Musgrove şi pe cele ale familiei lui şi le-a depozitat la mansardă. De aia îmi dă fiori casa. Mobila e aceeaşi, la fel şi camerele, numai fotografiile s-au schimbat, sunt alţi oameni în ele. Ca şi cum vieţile ălora care au locuit aici nu ar fi fost decât un strat de praf pe care l-a şters cineva cu o cârpă. Dar presupun că aşa e viaţa. Crezi că un loc îţi aparţine, dar te înşeli. Nu faci decât să tragi de timp. Vremea trece şi, când îţi bate ceasul, cineva îţi împachetează lucrurile şi e ca şi cum nici n-ai fi existat.
Urăsc să vin aici.
– Atunci de ce o faci? Ai putea să renunţi.
– N-am încotro, răspunse Billy. Aici e locul unde am pierdut-o.
Gibson îl înţelegea întru totul. Rămaseră în bucătărie, şi Billy porni să
istorisească o poveste ce aştepta să fie spusă de zece ani. De când se întâlniseră
în faţa bibliotecii din Somerset se tot învârtise în jurul ei, însă acum era pregătit să dea totul în vileag.
Billy Casper, alias WR8TH, o cunoscuse pe Suzanne într-o cameră de chat. Asta era adevărat. Numai că el avea pe atunci şaispreze ani şi nu era un pedofil de vârstă mijlocie, aşa cum presupusese FBI-ul. Cu timpul, el şi Suzanne se împrieteniseră şi deveniseră confidenţi. Billy pretindea că discutau ore în şir în fiecare noapte. Uneori el adormea în faţa computerului. Suzanne fusese rezervată