Trepăduşul îşi coborî ochii, ascultând instrucţiunile în cască. Se ridică în picioare şi părăsi încăperea fără un cuvânt.
George aşteptă.
Uşa se deschise. În cameră pătrunse un bărbat scund şi îndesat. Nu avea decât câţiva ani mai mult decât George, pe care îi petrecuse însă stând mai mult în aer liber, în unele dintre cele mai fierbinţi locuri de pe mapamond. Soarele şi elementele naturii îi pârliseră pielea, şi faţa ajunsese să semene cu un burete de sârmă, cu riduri adânci săpate sub părul rar, cenuşiu. O cicatrice de nuanţă vie îi traversa maxilarul, pornind de la urechea stângă şi dispărând pe sub gulerul cămăşii. Amintire din Tikrit. Degetul mic şi inelarul de la mâna stângă îi lipseau.
Circulau diverse variante pe seama numărului de dăţi în care fusese împuşcat, şi George bănuia că Titus prefera să lase lucrurile în ceaţă. Colonelul Titus Stonewall Eskridge Jr, fondatorul şi directorul executiv al companiei Cold Harbor, era un făuritor de mituri.
– George, îl salută Titus aşezându-se pe scaunul recent eliberat.
– Titus.
Se studiară reciproc. Legăturile lui Eskridge cu Lombard datau de decenii.
George nu îl plăcuse la acea vreme şi nimic din ceea ce aflase ulterior despre el nu îl determinase să-şi schimbe opinia.
Cold Harbor era un furnizor militar privat de dimensiuni medii, cu sediul la est de Mechanicsville, Virginia. Purta numele unei bătălii deosebit de sângeroase pentru una dintre părţile beligerante, petrecută în timpul Războiului Civil şi soldată cu pierderi uriaşe pentru forţele armate ale lui Ulysses S. Grant. Nepu-tând să concureze cu băieţii mari pentru contractele majore, Cold Harbor îşi construise o reputaţie de firmă capabilă să ducă o treabă – orice treabă – la bun sfârşit.
Uneori, lipsa de scrupule bate mărimea.
Titus rânji.
– Spune-mi de unde ai ştiut că sunt aici. Mi-ai spionat cumva oamenii, Obi-Wan³¹? Cine a fost? Unul dintre băieţii mei a scăpat cumva vreo vorbă?
– Nu, răspunse George. Am ghicit.
– Dar unde îmi sunt manierele? Presupun că ţi-e sete, spuse Titus turnând apă în cană. O împinse la câţiva centimetri de degetele lui George. Deci cine a fost?
Unul din băieţii mei?
– Nu. O să te miri, dar n-am prea mulţi duşmani.
– Eu nu-s duşmanul tău.
– N-ai fost, îl corectă George.
– N-am fost.
– Cine a fost cel mai mare donator în campaniile lui Lombard pentru Senat?
Titus nu răspunse.
– Cine a sprijinit Cold Harbor pentru obţinerea de contracte pentru industria de apărare în defavoarea unor companii militare private mari ca Blackwater şi KBR? Nu trebuie să fii academician ca să cunoşti răspunsul. Dacă Lombard îşi pune în cap o răpire, la cine altcineva ar putea să apeleze?
– Mda, bănuiesc că pentru asta mă aflu aici, afişă Titus zâmbetul lui afabil de băiat bun. Ca şi cum ei doi nu erau decât doi prieteni care stăteau la taclale. Nu-i rău deloc, George. Întotdeauna ai fost un tip isteţ. Nu foarte realist, dar abil. Mi-ai băgat băiatul în spital.
– Am crezut că n-am nimerit ţinta.
– Nu, puştiul o să aibă dificultăţi de vorbire mult timp de-acum încolo. Văd că
nu ţi-ai ieşit din mână după atâţia ani de stat la birou.
– Drăguţ din partea ta, dar, din moment ce numai unul dintre băieţii tăi e în
spital, iar eu sunt ţinut încătuşat aici înseamnă că niţel tot mi-am ieşit din mână.
– Îi admir pe cei care îşi recunosc eşecurile.
Titus împinse cana cu apă mai aproape. George nu ceru să fie descătuşat ca să
poată bea. Şi nici nu dădu semne c-ar vrea să se repeadă şi să lipăie ca un căţel.
– Te-ai gândit vreodată de ce Lombard te-a chemat pe tine, şi nu FBI-ul?
– Nu-mi pasă, răspunse Titus. Lombard va ajunge preşedinte.
– În care caz, ai toate şansele să faci avere.
– O nouă avere, îl corectă Titus cu un surâs în colţul gurii. Ca să n-o las singurică pe prima.
– E şi el aici?
– Cine? Vicele? Cu tot Serviciul Secret după el? Ce Dumnezeu!
– Există şi inconveniente atunci când lucrezi în serviciul public, remarcă George.
– Nu m-a tentat niciodată.
– Ce vrea Lombard?