– Şi liniile directe?
– Da.
– Nu-mi place.
– Aşa am zis şi eu.
Hendricks rămase tăcut, asimilând informaţiile. Jenn îl urmări cum meditează
asupra celor aflate. Răpiseră un bărbat, îl interogaseră în mod agresiv într-un depozit abandonat, şi acum omul era mort. Ucigaşul nu se grăbise şi pusese
moartea în cârca lui Hendricks, folosindu-se de pistolul său. George Abe era la ananghie şi apăsase pe butonul de panică. Şi, în plus, în ultimele douăzeci şi patru de ore toate telefoanele de la sediul ACG fuseseră deconectate.
Se aflau pe un teritoriu necunoscut.
Miza crescuse acum, şi în joc nu mai erau doar slujbele lor. Hendricks avea să ia singur decizia, iar Jenn intenţiona să-l lase s-o facă. Ea una alesese deja.
– Să continuăm sau să ne luăm tălpăşiţa, asta e întrebarea, spuse el.
– Aşa e.
– Avem toate motivele să dispărem.
– De acord.
– Sunt totuşi prea bătrân ca să mă ascund. Ar trebui să-mi cumpăr pantofi dintr-ăia oribili şi şorturi scurte şi vaporoase. Şi nu sunt genul de negru care să poarte aşa ceva.
– Ai totuşi picioare osoase.
Se uitară amândoi pe geam.
– Bun. Încotro atunci? întrebă el.
– La Gibson Vaughn.
– Mda, şi eu m-am gândit că ar fi cazul că-l căutăm. Ştii unde e?
Jenn îi arătă un loc pe hartă.
– Mi-e cunoscută adresa asta.
– N-o să-ţi vină să crezi.
– În clipa asta, n-aş fi deloc mirat dacă mi-ai zice că se ascunde în buncărul lui Hitler.
– E fosta casă de vacanţă a lui Terrance Musgrove.
– Nici că se poate mai bine, spuse Hendricks. Deşi să ştii că mi-ar fi convenit mai mult varianta mea.
– Mda, şi mie, recunoscu Jenn.
*
George îşi recăpătă conştienţa într-un scaun de lemn şi stând cu capul pe o masă
simplă din tablă. Avea încheieturile mâinilor prinse cu cătuşe de o bară metalică
solidă, înfiptă în mijlocul mesei. Simţi răceala suprafeţei mesei pe obraz, dar, când dădu să se ridice mârâind furios, scaunul se balansă ca şi cum cineva ar fi folosit intenţionat o şurubelniţă pentru a slăbi scoabele cu care erau fixate picioarele.
Nu prea avea la ce să se uite în jur: încăperea avea dimensiunile standard de opt picioare pe zece ale unei camere de interogatorii din beton. Zumzetul uşor al lămpilor fluorescente îi pulsă în cap, şi George avu senzaţia că un dentist necruţător îi excava caninii. Gâtul îi era încordat şi uscat, spatele contractat şi plin de vânătăi. Dacă era să judece după cât îi era de foame, fusese scos din circulaţie timp de cel puţin douăsprezece ore. Ceea ce însemna că era probabil vineri dimineaţă.
Se privi în oglinda mare, încastrată în perete. Nu arăta chiar aşa de rău. Nu avea coastele fracturate. Mersi frumos, mult prea graţioasă gazdă. Cravata îi atârna strâmb, şi faptul că nu o putea îndrepta îl irită.
O uşă se deschise în stânga lui. Un bărbat intră şi se aşeză în faţa sa. Puse pe masă o cană şi un vas cu apă. Apa era rece, şi pe vas se adunaseră picături de condens.
George îl măsură pe individ din priviri. Era un trepăduş spilcuit, îmbrăcat într-un costum de-a gata. Se holbară unul la altul ca doi foşti amici care se întâlniseră
din întâmplare la un colţ de stradă. Era momentul când se presupunea că George avea să urle indignat, să ceară un avocat, să facă ameninţări bombastice de genul
„ştii cine sunt eu?“ şi altele asemenea. Îi era sete, dar nu ceru apă. Avea întrebări, dar omul din faţa lui era un slujbaş prea mărunt pentru a putea să-i ofere răspunsuri.
– N-am putea să sărim peste preludiu? Titus e aici? dădu George din cap în direcţia oglinzii.
De data asta, sprâncenele trepăduşului se contractară un pic. George îşi ridică
ochii spre oglindă.
– Titus. Chiar e nevoie de toată mascarada asta?