Aduseseră rucsacul la parter, şi Billy îl urmărise pe Gibson cum scoate tot conţinutul şi îl aşază pe măsuţa de cafea: o pudrieră, o perie de păr, o casetă de bijuterii, un iPod vechi, din prima generaţie, căşti, două tricouri şi lenjerie de corp, blugi. Ediţia cartonată a Frăţiei Inelului, pe care Gibson i-o citise cu atâţia ani în urmă. Şi o şapcă de baseball uzată, imprimată cu logo-ul echipei Philadelphia Phillies.
Gibson se frecă somnoros la ochi şi întinse mâna după şapcă. O ţinu delicat în mâini, de parcă era o amintire de familie dintr-o altă epocă. Şapca îi dădea fiori, chiar mai mult decât rucsacul. O întoarse pe dos şi, pentru a suta oară din seara precedentă, îi cercetă căptuşeala. Iniţialele „S.D.L.“ – Suzanne Davis Lombard –
fuseseră scrise cu un marker negru şi apăreau decolorate de trecerea vremii.
Litera L purta înfloritura inconfundabilă a scrisului lui Suzanne. Era şapca ei.
Şapca.
Ce însemna asta?
Acum, în lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, ceva îi atrase atenţia la căptuşeala şepcii. De obicei, transpiraţia decolora în timp o căptuşeală, în special în zona frunţii. Însă căptuşeala aceasta părea prea puţin uzată, în timp ce în rest şapca arăta ca vai de ea. Logoul Phillies era tocit şi ros. Cusăturile se destrămau în jurul celor şase capse, şi bumbul din vârful calotei lipsea cu desăvârşire. Cum se poate ca o şapcă să arate aşa de ponosită dacă nu ai purtat-o?
De parcă asta nu era de ajuns, mai erau şi fotografiile acelea Polaroid. Billy i le arătase cu o seară înainte, dar pentru el tot nu păreau reale. Poate pentru că refuza să le creadă. În fotografie, Ursuleţul stătea culcată pe canapeaua pe care dormise Gibson. Era înfăşurată într-un halat de baie albastru, pufos, cu o carte aşezată peste burtă. O ditamai burta, pentru că în poză Ursuleţul apărea cu sarcina avansată. Suzanne arăta obosită, dar mai veselă decât în fotografia făcută
de Billy în noaptea când ajunseseră la casa de vară a familiei Musgrove. Lui Gibson îi venea greu să studieze poza îndelung. Faptul că burta lui Suzanne era cât se poate de vizibilă făcea ca sarcina ei să pară foarte reală.
Billy coborî scara şi-şi târşâi picioarele spre bucătărie, după un pahar cu apă.
– Mă întorc în pat, îi spuse el lui Gibson când reveni în living.
– O singură întrebare. Ai mai văzut-o pe Suzanne purtând şi altă dată chestia asta?
– În afară de seara când am adus-o aici? Nu. Niciodată. Nu era tocmai genul de fată ahtiată după şepci de baseball.
– Ai vreo idee cum a ajuns în halul ăsta?
– A, din cauza lui Suzanne. Obişnuia să stea şi să smulgă aţele din ea. Ai văzut vreodată un câine care smotoceşte o jucărie de pluş? Aşa era Suze.
Billy ieşi şi îl lăsă singur cu gândurile lui.
Gibson se încruntă. Care e treaba, Ursuleţule? Cum de ajunsese o fată care, după
spusele părinţilor, ura baseballul, să poarte o şapcă Phillies care, pentru a-i cita din nou pe mama şi pe tatăl ei, nu îi aparţinuse în mod cert? Să presupunem că o cumpărase pe drum, ca să-şi ascundă faţa. Asta avea sens, pentru că şapca arăta ca nouă. Dar, dacă n-o purtase decât o dată, de ce se obosise să-şi scrie iniţialele pe căptuşeala cozorocului? Aşa ceva faci numai cu lucruri pe care te temi că le poţi pierde.
Ce îi spusese Billy despre înregistrarea de la staţia de benzină? Menţionase felul în care Ursuleţul se uitase direct spre camera de supraveghere… ca un mesaj gen
„dracu’ să te ia“. Oare şapca făcea şi ea parte din mesaj? Problema şepcii îl obseda de mult pe Gibson şi sperase că acum, când o putea vedea şi atinge, avea să îi spună ceva. Dar deocamdată rămânea în ceaţă.
Cu toate acele întrebări învălmăşindu-i-se în cap, se forţă să se ridice în picioare, înşfăcă şapca şi cartea şi se îndreptă spre bucătărie pentru a căuta ceva de mâncare. Nu prea avea din ce alege şi se mulţumi cu două conserve vechi de piersici.
Se aşeză pe veranda din spate, cu cartea Ursuleţului, fructele şi o furculiţă în poală. Lacul era agitat în dimineaţa aceea, şi Gibson urmări valurile care îşi croiau drum în diagonală către ţărm, gândindu-se între timp la Ursuleţ.
Ursuleţul stând pe bancheta ei şi citind. Bând ceai la fel ca mama ei, ţinând ceaşca cu ambele mâini şi suflând uşor în ea, în timp ce se uita pe fereastră.
Gibson luă cartea şi o ridică la nas, în speranţa că mirosul avea să-l aducă mai aproape de anii copilăriei. Dar nu era decât o carte veche şi atât. O răsfoi şi
mâncă piersici din conservă.
Marginile foilor erau pline, din scoarţă în scoarţă, de note scrise de Ursuleţ după
ce el îi citise cartea. Billy i le arătase în seara trecută şi recunoscuse că, într-o noapte, se îmbătase şi jurase că avea să citească toată cartea şi toate notiţele, doar-doar o găsi vreun indiciu. Renunţase când ajunsese la pagina cincizeci. Nu erau decât chestii copilăreşti, îi explicase el.
– Unele notiţe sunt adresate universului şi alte asemenea drăcii. Nu ştiu ce să zic.
Prea complicat pentru mine.
Gibson deschise prima pagină şi începu să citească.
Suzanne scrisese notele cu o mână sigură şi cu litere microscopice, fără a le aranja într-o anumită ordine şi fără a urmări vreo cronologie. Din câte îşi dădu seama Gibson, păreau a fi fost inserate de-a lungul mai multor ani – cu cerneală
în nuanţe diferite, unele note fiind mai decolorate. Câteva făceau referire la Frăţia Inelului, însă prea puţine. Cele mai multe conţineau fragmente de versuri din cântece, replici din filme, liste de lucruri care îi plăceau şi îi displăceau, observaţii răzleţe. Meditaţiile şi reflecţiile pline de vivacitate ale unei tinere precoce. Gibson şi-o imagină pe Ellie făcând acelaşi lucru peste câţiva ani, numai că, având în vedere scrisul ei, presupunea că fiica lui va avea nevoie de o carte cu margini mult mai late.
Parcurse încet primele pagini, apoi nerăbdarea puse stăpânire pe el şi începu să
întoarcă filele repede, citind pe diagonală, în căutarea unor amănunte semnificative. Dădu zece pagini, apoi douăzeci. Până ce în faţa ochilor nu-i mai apăreau decât nişte câmpuri de cerneală: albastră, roz, verde, roşie. Se opri.
Portocaliu.
O amintire năvăli peste el şi îi aduse un gol în stomac. O întrebare pe care Ursuleţul i-o pusese cu multă vreme în urmă. Era în bucătărie, în casa de la Pamsrest. Doamna Lombard îi pregătea un sendviş cu friptură la grătar, iar el citea o carte de benzi desenate. Ursuleţul apăruse gâfâind lângă el.
– Gib-Son. Gib-Son.
– Hm, mormăise el absent.
– Son! Trebuie să te întreb ceva.
Îşi ridicase ochii de pe carte.
