Înainte de a răspunde, verifică pe ecran numele apelantului.
– Bună, Jenn.
– Gibson? Cum e în Virginia?
– Frumos. Hai Hoos³⁴! Ar trebui să vii şi tu în vizită.
– Aşa mă gândeam şi eu.
– Ţi s-a făcut dor de mine?
– Ai fost foarte ocupat în ultima vreme.
– Şi tu, răspunse el.
– Trebuie să vorbim. Ne-ai trimis după cai verzi pe pereţi.
– Eu v-am trimis? Eu v-am făcut complici la răpirea şi torturarea unui cetăţean american? Pentru că, în caz contrar, n-ai decât să te duci dracului, cu tot cu caii tăi verzi.
– Tate e mort, Gibson. Cineva l-a ucis.
Gibson îşi sprijini telefonul de coapsă şi mârâi o înjurătură. Urechile îi ardeau.
Tate murise. Asta însemna crimă cu premeditare. Oare în Virginia se aplica pedeapsa cu moartea? Îşi lipi din nou telefonul de ureche.
– Cineva?
– Mda. Aşa că, repet, trebuie să vorbim.
– Ai vreun alt depozit în minte?
– Uite ce-i, hai să amânăm discuţia asta. Ai dreptate. Dar nu e cazul să pierdem vremea. Nu acum. Acum trebuie să facem schimb de informaţii. Pentru că se întâmplă ceva. Ceva de care noi habar nu avem.
– Nu prea cred, Jenn. Grozav mi-ar plăcea să vă las pe tine şi pe Hendricks să vă
descurcaţi pe cont propriu! Ca să vedeţi şi voi cum e.
– Pot fi de acord cu tine, numai că suntem aici, aşa că va trebui să stai de vorbă
cu noi. Şi aş prefera o discuţie prietenească.
– Cum adică sunteţi „aici“?
– Suntem în faţa casei Musgrove. În capătul aleii. Am vrut să te previn. Şi să nu dăm buzna, pentru că nu vrem decât să stăm de vorbă.
Gibson se ridică în picioare.
– Nu cred că-i o idee prea bună.
– Bună sau rea, să ştii că intrăm. Nu te pune cu noi! spuse Jenn şi închise telefonul.
35
– Cine-i acolo? Billy se ivi în pragul uşii, în spatele lui Gibson. Arma îi tremura în mână. Tu le-ai spus unde suntem?
– Nu. Ne-au găsit singuri.
Gibson se ridică şi făcu un pas spre Billy, care îndreptă pistolul asupra lui. Se opri şi ridică braţele în aer.
– Nu ştiu cum ne-au găsit. Dar nu vor decât să stăm de vorbă.
– Da-da… să stăm de vorbă. Vezi să nu.
Auziră amândoi în acelaşi timp zgomotul făcut de maşina care înainta pe alee.
Ochii lui Billy aruncau scântei şi-şi întorcea capul în toate părţile, ca un animal care adulmecă aerul.
– Nu, Billy, nu.
Însă Billy nu era deloc dispus să asculte. Se răsuci pe călcâie şi intră în fugă în casă pe uşa din faţă. Gibson porni după el, dar coti la stânga şi ocoli casa în goană, pe verandă, ferindu-se în drum de piesele de mobilier şi rămânând aplecat. Între timp, Cherokee-ul ieşise de sub bolta copacilor şi rula acum pe aleea circulară.
Billy năvăli afară din casă pe uşa principală. Ţinea arma în sus şi o flutura ameninţător în direcţia maşinii, care se opri frânând brusc. Billy nu făcu nici un efort să se ascundă, înnebunit cum era de frică şi de furie – urlând, strigând la Jenn şi la Hendricks să plece, să-l lase în pace. Hendricks ţipă la el să lase arma jos, dar vorbele lui se pierdeau în haosul creat de panica lui Billy.
Gibson apăru de după colţ. Trebuia să ajungă la Billy înainte ca cineva s-o păţească rău. Într-un scurt moment de luciditate, îşi dădu seama că îl credea pe Billy. Credea în adevărul poveştii lui, oricât de absurdă părea. Şi, mai mult decât
atât, îi păsa de Billy. Nu suporta ideea să-l vadă rănit.
Jenn şi Hendricks se apropiau treptat şi se aflau acum la mai puţin de cinci metri de verandă. Toată lumea ţipa. Hendricks se deplasă în stânga pentru a-i distrage atenţia lui Billy. Băiatul părea tot mai înnebunit. Îşi flutura pistolul, mişcându-l într-o parte şi în alta, de la unul dintre oponenţi la celălalt. Dintre buze i se scurgea un firicel de salivă.
