– Dar George? Şi el crede că eu l-am omorât? întrebă Gibson.
Jenn şi Hendricks se uitară unul la altul.
– Ce-i?
– Să-i spunem despre Meiji? întrebă Hendricks.
– Ce naiba e Meiji?
Jenn stătea singură în bucătărie, în timp ce Hendricks se refăcea trăgând un pui de somn în camera alăturată. Jenn îl invidia pentru capacitatea de a se detaşa de probleme. Nici unul din ei nu dormise mai mult de o oră în ultimele două zile,
dar ea nu putea să-şi ţină ochii închişi. În joc erau prea multe variabile şi prea puţine constante. Era conştientă că putea păstra situaţia sub control numai dacă
reuşea să-l ţină în frâu pe Hendricks. În ciuda eforturilor lui Gibson, Hendricks agrea în continuare ideea că Billy Casper era ucigaşul lui Tate, şi Jenn nu reuşea să vină cu un contraargument care să nu-l implice pe Gibson.
Îi sună telefonul. Era Mike Rilling.
– Mike?
– Jenn, tu eşti?
– Cine altcineva?
– Nu ştiu. Lucrurile au luat-o razna.
Mike părea foarte îngrijorat. Într-adevăr, dintotdeauna fusese un băieţel cam plângăcios, dar acum vocea lui era aceea a unui puşti de gimnaziu, care se vaită
că nu-i place mâncarea de la cantină.
– Linişteşte-te. Eşti la birou? De ce sunt telefoanele deconectate?
Mike îi explică.
– Cum adică Abe Consulting nu mai e?
– Exact ce ţi-am spus. N-a mai rămas nimic aici. Totul a dispărut peste noapte.
Mike îi descrise birourile. Locul a fost golit complet, până la scândurile din podea.
– Unde e George? întrebă Jenn.
– A fost arestat. De federali. E o adevărată nebunie.
Deci FBI-ul îşi băgase coada. Măcar acum înţelegea de ce George apăsase butonul de panică. Dar Meiji implica şi desfiinţarea firmei? Pentru că ea nu ştia.
– Unde îl ţin?
– Nu ştiu. Nici măcar George nu cred că ştie. Tocmai am vorbit cu el la telefon.
– Ai vorbit cu el? se aplecă Jenn în faţă, cu urechile ciulite.
– Da, federalii i-au permis să dea un telefon. Nu părea prea optimist. I-au cerut să le spună tot ce am aflat despre Suzanne Lombard, sau îi fac felul.
– Hristoase!
– O să mă sune înapoi peste o oră. Ce să-i spun?
Jenn îşi trecu limba peste dinţi, deliberând.
– Ai ceva de scris la îndemână?
36
Gibson stătea pe marginea căzii şi îl hrănea pe Billy dintr-o conservă de ton.
Hendricks refuzase să-l elibereze, şi procesul se desfăşura lent şi lăsa mizerie în urmă. Billy nu avusese încă nevoie să meargă la toaletă, dar Gibson nu avea prea mari speranţe că, la momentul respectiv, lucrurile aveau să decurgă lin. Deşi încerca să coopereze, se vedea clar că tânărul rămăsese la fel de speriat şi de furios. Şi faptul că era ţinut în continuare cu mâinele încătuşate nu ajuta defel la ridicarea moralului său.
– Parcă aş fi copil, se plânse el.
– Asta m-ar face tăticul tău, chestie care nu-mi convine.
Billy schiţă un zâmbet slab, care i se şterse rapid de pe faţă.
– Crezi că o să mă omoare?
– Numai peste cadavrul meu.
– Şi crezi că, dacă o să crăpi cu câteva secunde înaintea mea, asta o să mă facă să
