Gibson făcu doi paşi în faţă şi îl lovi puternic cu umărul pe Billy în coaste. Se prăbuşiră amândoi cu zgomot peste un fotoliu de răchită. Billy scăpă arma din mână, care alunecă spre capătul îndepărtat al verandei. Încercă să se zbată, însă
Gibson era mult mai puternic. Aşa că rămase ţintuit şi gâfâind din greu sub corpul lui Gibson.
– Potoleşte-te, Billy! Stai cuminte. O să vezi, totul va fi bine.
Billy se zbătu convulsiv, dar fără vlagă.
– Aruncă-ţi arma peste balustradă, Gibson, strigă Jenn la el.
– Nu port armă, idioato. Şi nu vezi că am mâinile ocupate? Ce-ar fi să veniţi încoace să mă ajutaţi?
Benjamin Lombard mâzgăli nişte notiţe pe marginile discursului de acceptare a nominalizării. Convenţia era programată abia peste câteva săptămâni, şi cursa nu părea să dea semne să se fi încheiat, însă corectarea discursului îi distrăgea atenţia de la evenimentele din Virginia şi Pennsylvania. Şi de la nemernicul de George Abe, care avea tupeul să ducă propria cruciadă împotriva lui de unul singur, aşa cum făcuse întotdeauna.
Imbecilul ăla mic şi şmecher reuşise cumva, în numai câteva minute după ce fusese tras pe dreapta, să şteargă orice urmă a existenţei firmei sale. Când oamenii lui Titus ajunseseră acolo, nu mai găsiseră nimic. Abe Consulting Group dispăruse pur şi simplu de pe faţa pământului. Stilul inconfundabil al lui Abe. La fel de inconfundabil ca şi negarea. Individul jucase teatru, şi încă destul de convingător, pretinzând că era la fel de mirat ca toţi ceilalţi de cele petrecute. Şi continuase şi după ce omul lui Titus îl pocnise.
Lombard aruncă o privire la monitor; George era şi acum prăbuşit peste masă în camera de interogatoriu de la Cold Harbor. Titus era ca un pitbull, fără doar şi
poate, însă Lombard începea să se îndoiască de capacitatea lui de a obţine rezultate în timp util. Îl cunoştea pe George suficient de bine ca să ştie că, pentru a-l face să-şi trădeze oamenii, era nevoie de mai mult decât de câteva coaste rupte.
Din fericire, Lombard avea pe cineva în interiorul ACG care îl ţinuse la curent, aşa încât aflase despre operaţiunile din Pennsylvania. Totuşi, îi părea rău că nu se află în aceeaşi încăpere cu George, ca să audă cu urechile lui ce avea el de zis.
Dar asta era, desigur, imposibil. Afacerile lui Titus erau în cea mai mare parte ilegale, şi asta reclama din partea lui să stea deoparte şi să privească pe un monitor de douăzeci şi şapte de inchi desfăşurarea propriei vieţi. Naiba să-l ia pe George Abe. Poate că ar fi trebuit să apeleze la federali, dar nu avea încredere că
prăpăditul ăla de Brant de la FBI putea să-şi ţină gura. În fine, ce-a fost a fost, şi oricum sosise vremea ca zdrahonul lui Titus să-l ia pe George la o nouă rundă de întrebări.
Un ciocănit la uşa biroului său îl smulse din gândurile negre. Lombard închise monitorul şi invită persoana să intre. Leland Reed, tulburat, îşi făcu apariţia ţinând în mâini un telefon. Lui Benjamin nu îi plăcea că Reed îşi trăda atât de evident starea de nervozitate. Pentru cineva care lucra de atâta timp în domeniu, ar fi trebuit să înveţe să-şi poarte mai dezinvolt masca. Îl întrebă ce dorea.
– Vă caută la telefon o doamnă. Calista Dauplaise.
Benjamin încuviinţă uşor din cap, ca şi cum apelul era unul aşteptat. Deşi nu era.
N-ar fi putut fi mai surprins nici dacă Reed l-ar fi anunţat că Abraham Lincoln în persoană era la telefon. Calista Dauplaise? Cât de ciudat că bătrâna vrăjitoare îl căuta…
– Nu a fost dumneaei una dintre pricipalele donatoare la campania dumneavoastră pentru Senatul Virginiei? întrebă Reed. La telefon părea foarte dispusă să ni se alăture, dar a zis că vrea să vă vorbească mai întâi. Reed era suficient de familiarizat cu trecutul lui Lombard pentru a şti cine era Calista, dar şi suficient de şiret pentru a face pe prostul. Vreţi să o amân?
Încă din timpul desemnării candidaţilor dinaintea alegerilor, Lombard primise semnale pozitive de la donatori neaşteptaţi, însă situaţia de acum era total diferită. Calista nu era dispusă să îi ofere bani fără a cere ceva în schimb. Mai ales astăzi. Cât de implicată era în afacerea Abe Consulting?
Pocni nerăbdător din degete, cerându-i lui Reed să îi dea telefonul şi făcându-i apoi semn să iasă.
– Bună, Calista!
– Benjamin.
– Reed mi-a zis că l-ai găsit pe Iisus şi vrei să ajuţi America să aleagă omul potrivit.
– Da, cam aşa ceva.
Chicotiră amândoi, însă ar fi fost o greşeală gravă din partea lui să îşi închipuie că interlocutoarea sa era sincer amuzată. La fel cum ar fi fost greşit să creadă că
o hienă îţi zâmbeşte doar pentru că-şi arată dinţii.
– Ce doreşti? întrebă el.
– Ce mai face George?
– Nu ştiu despre ce vorbeşti.
– Benjamin, ştiu că ai pus mâna pe el. Şi probabil şi pe Mike Rilling.
– Văd că arunci cu acuzaţii grave.
– Taci şi ascultă-mă până la capăt, dacă chiar îţi doreşti să ajungi preşedinte.
Lui Benjamin Lombard nu-i mai spusese nimeni să tacă de când era student în anul doi. În fapt, nu ascultase de astfel de ordine de când împlinise paisprezece ani. Dar imediat ce Calista începu să vorbească, închise gura şi aşa rămase până
ce ea termină.
Hendricks îl încătuşă pe Billy la toaletă, cu braţele încolăcite în spatele vasului de WC. Îl preveni că, dacă va scoate un sunet, îl bagă cu capul în apă.
– Şi vei avea nevoie de un instalator ca să-l scoţi de-acolo.
Totuşi, Billy nu păţise nimic deocamdată. Gibson încercă să-l convingă pe Hendricks că măsurile nu erau necesare, dar Hendricks nu era dispus la com-promisuri.
– Ai grijă să nu-i calci pe urme, îl avertiză el.
Gibson aduse din living o pernă de care îl rezemă pe Billy. Băiatul o acceptă în tăcere; de când fusese atacat de Gibson nu scosese o vorbă. Se mulţumise să se holbeze gânditor la podeaua băii.
Gibson îl lăsă singur în camera de baie şi se alătură foştilor săi colegi în bucătărie. Se aşezară în jurul mesei, uitându-se unul la altul. Nu era cea mai prietenoasă dintre reuniuni. Nu se ameninţau reciproc cu armele, aşa că pe moment totul era bine, îşi spuse Gibson. Jenn părea mai prietenoasă, în timp ce Hendricks îşi luase un aer dur ca cimentul uscat.