– Ce-i?
– Care e culoarea ta preferată?
Cu gândul la Orioles³², Gibson îi răspunsese portocaliu.
– Bine, zisese Ursuleţul cu o mină foarte serioasă. Deci culoarea ta e portocaliul, da?
Ca şi cum el ar fi trebuit să ştie ce semnificaţie avea asta.
– Bine, bine, culoarea mea e portocaliul.
– Să nu uiţi, îi spusese ea pe jumătate şoptit.
Câţi ani aveau pe atunci? Nu-şi amintea. Dădu înapoi câteva pagini, până ce ajunse la nişte note scrise cu cerneală portocalie.
„Sun“³³. Son. Culoarea lui era portocaliul. Îl cuprinse un val de emoţii. Regret.
Vină. Dor. Îşi aşeză capul între genunchi şi plânse. Doamne, cât de dor îi era de ea!
În următoarea oră reveni asupra paginilor, citind toate notele scrise cu cerneală
portocalie pe care le găsi. Majoritatea consemnau gândurile unei fetiţe.
Sun, ţie îţi place sucul de struguri? Mie da.
Sun, aş vrea ca toată lumea să plece acasă, numai tu nu.
Sun, învaţă-mă să râgâi.
Şi tot aşa. Unele note erau amuzante. Altele, nostalgice. Dar, undeva pe la jumătatea cărţii, descoperi o notă adresată lui, diferită de toate celelalte – mai lungă şi cu un scris mai matur.
Sun, astăzi a fost înmormântarea. Nu ştii cât de rău îmi pare. Sper că eşti bine.
Nu m-au lăsat să vin. Am vrut să fiu acolo de dragul tău. Dar am rămas prieteni,nu-i aşa? Dacă nu vei mai vrea să mă vezi, voi înţelege, dar îmi va fi dor de tine.
(389)
Dădu paginile înainte până la 389, cu un sentiment de anticipaţie vecin cu spaima. Marginile erau goale, cu excepţia unei singure note scrise cu două
nuanţe diferite de portocaliu şi, dacă nu se înşela, la câţiva ani distanţă. Prima notă suna aşa:
Sun, îmi pare rău că am stricat distracţia la meci. Te rog, nu fi supărat pe mine.
Apoi, cu un alt pix, Dumnezeu ştie cât timp mai târziu: Ar fi trebuit să-ţi spun după meci. De o sută de ori aş fi putut să-ţi spun. Am fost aşa de supărată pe tine pentru că n-ai văzut. Îmi pare rău. Aş vrea să-ţi pot spune acum. Există un lac şi aici. Nu e atât de frumos ca la Pamsrest, dar am putea merge acolo ca să ne aşezăm pe malul apei şi aş putea să-ţi povestesc totul. Asta îmi doresc mai mult decât orice. Îmi pare atât de rău că ai plecat.
Sper să nu mă învinovăţeşti.
Gibson închise cartea cu un pocnet. Pentru ce să o învinovăţească? O amintire hidoasă ieşi din adâncurile unde fusese îngropată, arătându-şi pentru o clipă
colţii şi răzbind până aproape de suprafaţă înainte de a se scufunda la loc.
Închise ochii, speriat că ar putea să şi-o readucă în minte, dar conştient că trebuia să o facă.
Meciul. Ce meci? Duke îl dusese la sute de meciuri. Oare Ursuleţul îi însoţisevreodată? O imagine, încă foarte vagă, îi apăru în gând; singurul lucru pe careîl văzu fu Ursuleţul, care fusese o pacoste întreaga zi, un lucru neobişnuit pentruea. Ba nu, mai era ceva. Amintirea răsări acum întreagă, cu ochi mari şinemiloşi. Care se holbau la el, sfidându-l.
Făcuseră o excursie de o zi pentru a-i vedea jucând pe cei de la Orioles. Nu-şi amintea împotriva cui jucau. Red Sox? Posibil. Iniţial trebuiau să fie numai el şi Duke, dar Lombard prinsese de veste şi se invitase împreună cu Ursuleţul. Soţia lui Lombard era plecată din oraş, aşa că nu erau decât doi taţi care îşi duceau copiii la meci… cu un alai de oameni de pază, care îi urma discret. Pe jumătate ieşire cu familia, pe jumătate spectacol politic. Dar Ursuleţul îşi ieşise din minţi la stadion şi rataseră aproape întreg meciul.
Ba nu, nu aşa se întâmplaseră lucrurile. Totul începuse dinainte.
Dacă stătea să se gândească mai bine, Ursuleţul nu fusese în apele ei de mai mult timp. Foarte retrasă în sine. Iar pe drumul către Baltimore fusese un adevărat coşmar. Ostilă faţă de toţi. Lovind cu picioarele în partea din spate a scaunului pasagerului. Uitându-se urât la cei care îi aruncau o privire. Total diferită de fetiţa veselă cu care copilărise. Refuzase să-i răspundă atunci când o întrebase ce era în neregulă. Ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Duke, care era mereu capabil să o facă să zâmbească, se mulţumise să rămână într-o tăcere mohorâtă.
Gibson îşi aminti frustrarea lui Lombard şi hotărârea lui încăpăţânată de a se distra. Pe la jumătatea drumului, Duke le propusese să renunţe la meci şi să se întoarcă acasă, dar senatorul se împotrivise. Călătoria se transformase într-un circ, cu ei toţi încordaţi din cauza efortului de a se preface veseli.
La momentul la care ajunseseră la stadion, nimănui nu-i mai ardea în fapt de meci. Camden Yards fremăta de oameni, aşa încât abia când se aşezaseră pe locurile lor descoperiseră că Ursuleţul plângea. Atunci, Gibson crezuse că se comporta ca un copil răzgâiat, dar acum, privind în urmă, îşi dădea seama că
Suzanne nu fusese doar supărată, ci înspăimântată.
Am fost aşa de supărată pe tine pentru că n-ai văzut.
Ce anume nu văzuse?
În timp ce îşi ocupau locurile, un jucător ridicase oamenii în picioare. Gibson, care şedea mai departe, lângă culoar, îşi mutase privirea spre teren, iar când se uitase din nou la ea, o văzuse plângând în hohote. Duke îngenunchease în faţa ei, încercând să o aline, dar Ursuleţul se ferise şi continuase să plângă incontrolabil.
Lui Gibson aproape că i se făcu greaţă în timp ce se străduia să-şi amintească ce se petrecuse după aceea.
Lombard îşi smulsese fiica de pe locul ei şi o târâse sus pe scări. Duke rămăsese acolo, uitându-se după ei, cu faţa trasă şi tulburată. Ce se întâmplase acolo, la stadion? Ce îi scăpa? În toţi acei ani, Gibson crezuse că tatăl său se sinucisese pentru că fusese prins furând de la Lombard. Ce uşurare pentru el să afle de la Calista Dauplaise că Lombard însuşi fusese vinovatul! Numai că asta ridica un nou semn de întrebare: Ce îl împinsese pe Duke Vaughn la sinucidere?
Telefonul său vibră. Gibson îl înşfăcă, bucuros că ceva îi distrăgea atenţia.
