– Vrea să fie preşedinte. Însă în clipa asta, cel mai mult îşi doreşte să afle ce aţi făcut la Abe Consulting Group.
– Ce vrei să spui?
– Ajunge, ripostă Titus plictisit. Nu te juca cu mine, George. Spune-mi unde e.
Mike Rilling rămăsese şomer în urmă cu douăsprezece ore. Şi el, şi ceilalţi angajaţi de la ACG fuseseră concediaţi prin e-mail joi noaptea, la orele unsprezece. Fără preaviz. Nimic. Un adevărat masacru – o întreagă firmă con-cediată în masă pe neaşteptate. Colegii săi primiseră cu toţii acelaşi e-mail, în care li se spunea că dificultăţi financiare neprevăzute obligaseră ACG să îşi închidă porţile definitiv.
Era o trădare. Nu din partea firmei – lui Mike nu îi păsa câtuşi de puţin de
ceilalţi angajaţi –, ci din partea sa. Cum rămânea cu discuţiile lor de la om la om despre integritate şi proceduri corecte? După toate astea, cum ajunsese să fie călcat în picioare? Ce dovadă mai bună că George Abe era un mare ipocrit, la fel ca toată lumea?
Concedierea îi întări lui Mike decizia de a furniza informaţii vicepreşedintelui.
La urma urmei, era vorba de fiica lui. După părerea lui Mike, Benjamin Lombard avea dreptul să fie ţinut la curent. El unul nu înţelegea rostul acelei secretomanii. Găsirea ticălosului care îi răpise fiica era un lucru bun.
Vicepreşedintele avea să fie recunoscător.
Jenn Charles o să spumege de furie. N-avea decât, dar trebuia să îşi aştepte rândul. Mai întâi, trebuia să lămurească nişte lucruri cu George Abe însuşi.
Forţa emoţiilor care îl copleşeau îl surprinse şi pe el. Chiar dacă nu era dispus să
recunoască nici măcar în sinea lui, Mike nutrea o anumită recunoştinţă şi loialitate faţă de George. Îl adula. Aşa că, după şapte sau opt beri, îşi adunase tot curajul şi îl sunase pentru a-i spune ce avea pe suflet. George nu răspunsese nici atunci şi nici la următoarele apeluri.
Laş.
Ei bine, n-avea să-l lase pe George să scape aşa uşor. Mike aprecia pachetul de salarii compensatorii – era generos –, dar aici nu era vorba de bani, ci de principii. Lucrase pentru ACG de la înfiinţarea companiei, şi nimeni nu dă afară
un angajat după şapte ani. Nu fără a-i oferi explicaţii.
Luă liftul spre etajul unde se afla sediul companiei, dar, pe măsură ce urca, hotărârea i se clătină. Noaptea trecută pregătise o predică devastatoare pentru Sfântul George Abe, însă acum perspectiva de a-şi înfrunta fostul şef părea intimidantă. George făcuse o adevărată artă din calmarea spiritelor, lucru de natură să-l dezechilibreze pe Mike.
Ieşi din lift şi străbătu holul către încăperile rezervate pentru Abe Consulting Group. Uşile stăteau deschise, proptite cu opritoare, un lucru neobişnuit.
Recepţia era goală. Mike se opri brusc. Nu numai că nu era nimeni acolo. Sala era goală goluţă. Totul dispăruse: canapele, scaune, mese, lămpi, tablouri…
totul. Fuseseră înlăturate până şi clemele care ţineau mochetele fixate de podea şi plăcuţele cu numele angajaţilor. Traversă birou după birou, şi peste tot îl
întâmpinară spaţii goale. Chiar şi biroul lui George fusese golit. Incredibil! Cu o seară înainte, la ora şapte, când plecase el, totul era în regulă. Şi acum părea că, peste noapte, Abe Consulting se cărăbănise, ridicase tabăra ca o şatră de ţigani, fără a lăsa nimic în urmă.
Telefonul mobil al lui Mike sună. Se uită pe ecran, dar nu văzu afişat nici un număr. Nu era număr ascuns; pur şi simplu, ecranul era gol. Aceste apeluri îl speriau întotdeauna. Păreau venite din neant. În telefon se auzi o voce familiară, dură şi mecanică.
– Nu ştiu, răspunse Mike. Nu ştiu. Nu mai e nimic… Da, sunt aici. Locul e gol…
Habar n-am! Nu ştiu ce altceva aş mai putea să-ţi spun. Doar nu-mi face con-fidenţe.
Interlocutorul său făcu o pauză. Reveni şi îi lătră instrucţiuni. Mike închise telefonul şi realiză că transpirase. Îi era teamă să refuze şi nu ştia ce se putea întâmpla dacă totuşi o făcea.
Îşi dori ca George să fi fost acolo, ca să-i spună ce să facă.
34
Gibson dormi până ce soarele dimineţii îşi strecură razele pe podeaua livingului şi îi intră în ochi. Se rostogoli şi se aşeză pe canapea. Billy era la etaj, într-unul din dormitoare. Discutaseră toată noaptea, până la epuizare şi fără să ajungă la vreo concluzie, după care deciseseră să meargă la culcare. Se uită la telefon şi văzu că era trecut de ora zece. Când dormise ultima oară până aşa de târziu? Şi pe o canapea. Dar, după patru zile petrecute în maşină, până şi o canapea veche era o schimbare binevenită.
Povestea lui Billy nu mai putea fi pusă la îndoială. Nu acum.
Billy nu glumise atunci când îl prevenise că mansarda era un altar închinat familiei lui Terrance Musgrove. I-o arătase în seara dinainte. Şiruri de cutii pline şi frumos aranjate se aliniau de-a lungul pereţilor, fiecare dintre ele etichetată
corespunzător: „Fotografii din living“, „Biroul 1“, „Biroul 2“, „Consumabile baia principală“ etc. Ca şi cum familia Musgrove urma să apară dintr-o clipă
într-alta şi trebuia să aibă acces imediat la şampon.
Billy se îndreptase direct spre un şir de cutii cu eticheta „Camera lui Ginny“.
– Suzanne a stat în camera lui Ginny. Era plină cu lucruri de fete, deci bănuiesc că aici s-a simţit mai confortabil. Am crezut că o să-i fie frică să doarmă în patul unei fete moarte, dar mi-a spus că nu o deranja.
Billy scotocise prin cutie, scosese rucsacul roz Hello Kitty şi i-l întinsese.
– Nu pot să cred! comentase Gibson.
– Ţi-am spus că am ceva să-ţi arăt.
– Sora lui Musgrove nu l-a observat?
– Ce să observe? Un rucsac de fată într-o cameră de fată? E ceva adevăr în chestia aia cu ascunsul lucrurilor la vedere.
– Şi rucsacul a stat aici tot acest timp?
– Ce loc mai bun unde un tip singur de douăzeci de ani să ascundă un rucsac de copil?
