– De ce te-ai întors? îl întrebă Jenn.
– De ce m-aţi expediat acasă? îi răspunse el.
– De ce? repetă ea cu o voce ascuţită.
– Pentru că am avut dubii.
– În legătură cu ce?
– Cu tine. Şi cu Tate. Nu el a fost răpitorul.
– Mda, dar hai să trecem peste asta.
Hendricks descrise întoarcerea lor la Grafton Storage de la casa lui Musgrove, unde fuseseră trimişi de virusul implantat de Gibson. Îi povesti despre sângele găsit pe podea. Despre cadavrul dispărut. Hendricks se uită de-a lungul holului spre Billy. Gibson îi urmări privirea. Îi fu clar că Hendricks îl cântărea în minte pe Billy, încercând să se decidă dacă el putea fi ucigaşul lui Tate sau nu.
– Nu el l-a ucis, spuse Gibson.
– Nu? Atunci nu mai rămâi decât tu.
– Crezi că eu l-am omorât pe Tate?
– Negi că ai fost acolo?
– Nu. Crezi că eu l-am omorât pe Tate?
Hendricks îl privi lung şi insistent.
– Nu, nu credem asta, spuse Jenn. Numai că în felul ăsta am rămas în pană de suspecţi.
– În afară de amicul nostru din baie, o corectă Hendricks. Care a recunoscut că
ne-a ademenit la casa Musgrove cu trucul ăla cu virusul. Şi, în timp ce noi ne învârteam acolo în jurul cozii, Tate a fost ucis. Şi totuşi, tu eşti convins că Billy nu a avut nimic de-a face cu crima.
– Nu el a făcut-o. Pot să jur. Gibson se strădui să-i ia apărarea lui Billy, povestindu-le celor doi aproape tot ce aflase. Cum Billy se dăduse peste cap pentru a o ajuta şi a o proteja pe Suzanne cu zece ani în urmă. Jenn şi Hendricks îl ascultară în tăcere, şi Gibson le arătă rucsacul Hello Kitty şi îi deşertă
conţinutul pe masa de bucătărie. Hendricks studie cu atenţie şapca. Gibson nu era încă pregătit să le divulge toate bănuielile sale. O urmări pe Jenn cum ia cartea şi o frunzăreşte.
– Ce-i cu notele astea?
Gibson ridică din umeri.
– Chestii de adolescentă.
– Bun, de fapt ce ştii despre tipul ăsta? întrebă Hendricks. De acord, are rucsacul şi şapca lui Suzanne. A trimis o fotografie ACG-ului. Pot să accept că Suzanne a fost aici. Dar are Romeo ăsta vreo dovadă că Suzanne era însărcinată?
Gibson le arătă fotografia. Hendricks nu păru prea tulburat, însă Jenn continuă să
se holbeze la ea în timp ce partenerul său îi dădea înainte cu interogatoriul.
– Poate dovedi că nu el a lăsat-o însărcinată?
– Nu, răspunse Gibson.
– Sau că Musgrove nu s-a sinucis?
– Nu.
Jenn îşi drese glasul. Hendricks îi aruncă o privire al cărei înţeles Gibson nu
reuşi să-l descifreze.
– Şi totuşi, tu îl crezi, insistă Hendricks. Îl crezi că a ajutat-o pe Suzanne din bunătatea inimii. Că a ajutat o fată care nu era însărcinată cu copilul lui. După
care a venit cineva, a luat-o de aici şi l-a ucis pe Musgrove. Crezi fantasmagoria asta, dar nu crezi că tipul care a spart serverul ACG-ului, care ne-a ademenit încoace, care ni l-a servit pe Tate pe tavă pentru că i-a răpit sora – nu crezi că e posibil să fi avut ceva de-a face cu cei patru litri de sânge pe care i-am şters azi-noapte de pe podeaua celulei lui Tate?
– Ce naiba, Hendricks! Uită-te la el. Ţi se pare că are aerul unui criminal cu sânge-rece?
– Cum arată un criminal cu sânge-rece?
– N-a fost el.
Hendricks surâse.
– Dacă nu a fost el, atunci tu ai fost. Nu am dovezi împotriva lui, dar despre tine ştiu că ai fost acolo.
– La fel ca şi tine.
Cei doi bărbaţi se înfruntară din priviri. Gibson nu se clinti. Rămaseră aşa mult timp. Apoi, pur şi simplu, Hendricks fornăi şi îşi mută privirea.
