mă simt mai bine?
Era rândul lui Gibson să surâdă.
– M-am gândit că ar putea avea oarecare importanţă.
Umorul lui funebru nu ajută la nimic.
– Omule, scoate-mă de aici.
– Fac tot ce pot.
– Da? Străduieşte-te mai mult. Pentru că, din câte văd, sunt şi acum legat de un nenorocit de vas de WC.
Gibson nu mai vorbise cu Jenn sau cu Hendricks de la reuniunea din dimineaţa aceea. Deocamdată, tentativele lor de a da de capăt încâlcitei situaţii în care se aflau se soldaseră cu un eşec, aşa încât un răgaz de câteva ore părea o idee înţeleaptă. Moartea lui Tate, care îi atârna ca o sabie deasupra capului, nu făcuse minuni pentru starea de spirit a lui Hendricks şi, de această dată, Gibson empatiza cu el. Un pic. Dar, dacă Hendricks încerca să-i facă rău lui Billy, atunci chiar că aveau să ajungă într-un punct critic. Amintirea celulei în care îşi găsise sfârşitul Kirby Tate era prea vie.
Totuşi, în după-amiaza aceea, Jenn şi Hendricks avuseseră altele pe cap, ocupaţi cu Mike Rilling şi cu situaţia din Washington, DC. Din câte se părea, George se afla în custodia federalilor, iar ei încercau să încheie o înţelegere pentru eliberarea lui – informaţii contra imunitate.
Pentru a sta departe de toată tevatura, Gibson se aciuase în dormitorul lui Ginny Musgrove, locul unde Ursuleţul îşi petrecuse cel mai mult timp. Se aşezase cu spatele lipit de uşă şi parcursese în continuare adnotările ei de pe marginile cărţii Frăţia Inelului. În căutare de dovezi palpabile despre tatăl său şi temându-se totodată să le găsească. Oare de Duke încercase Ursuleţul să fugă? De aceea se sinucisese el? Gibson nu era sigur că avea să supravieţuiască aflării adevărului.
Studie faţa lui Billy. Ochii de băieţandru, ridurile premature, şuviţa grizonantă
din claia de păr blond nepieptănat. Nimeni nu-i perfect, însă din punctul de vedere al lui Suzanne, Billy Casper se apropiase cel mai mult de acest ideal.
Făcuse tot posibilul pentru a o ajuta, şi nu o dată, ci de două ori. Îşi asumase astfel un mare risc. Plus pariul riscant cu spargerea serverului ACG. Gibson nu se dedicase niciodată nimănui într-o asemenea măsură, şi asta i se părea umilitor.
– Pot să te întreb ceva?
– Dă-i drumul, răspunse Billy în timp ce-şi odihnea capul pe pernă.
– Cât timp a durat relaţia voastră online?
– Aproape un an.
– Şi când a început ea să-ţi spună că ar vrea să fugă de acasă?
– Chiar de la început, omule.
– Ţi-a explicat de ce?
– Din cauza copilului, doar ţi-am povestit.
– Nu. Mi-ai spus că sarcina nu se vedea atunci când ai adus-o aici. Deci, nu era însărcinată decât de vreo două luni. Atunci de ce voise dinainte să fugă de acasă?
Billy răspunse că nu ştia şi că nu se gândise niciodată la asta.
Gibson deschise cartea Ursuleţului şi reciti pasajul despre meciul de baseball.
– Ce-i? întrebă Billy.
Zgomotul unui vehicul care se apropia pe alee îi întrerupse. Gibson aşeză cartea pe chiuvetă şi se uită pe mica fereastră de aerisire, în timp ce Billy îl urmărea cu ochi mari.
Faruri puternice sparseră bezna sumbră a pădurii. Gibson strigă spre bucătărie că
aveau musafiri, dar nu era nevoie; Hendricks şi Jenn auziseră şi ei zgomotul şi se puseseră în mişcare. Jenn stingea luminile în timp ce traversa casa. Băgă capul pe uşa camerei de baie.
– Ce ai văzut? întrebă ea.
– Nişte faruri. E vorba de înţelegerera voastră cu federalii?
– Nu. Rămâi aici. Uită-te pe geam şi spune-ne ce se întâmplă.
Jenn stinse lumina în baie şi îi lăsă în întuneric.
Un SUV negru imens îşi făcu apariţia de după şirul de copaci, coti uşor la stânga şi se opri. Un al doilea SUV trase alături, cu farurile stinse. Împreună, cele două
maşini blocau accesul pe alee către şoseaua principală. Ca un veritabil comentator sportiv, Gibson îi relată lui Jenn toate mişcările.
Cele două SUV-uri aprinseră la unison farurile, scăldând spatele casei într-o strălucire albă orbitoare. Gibson îşi feri ochii, dar apucă să vadă girofarurile albastru cu roşu pulsând după copaci. Şi, odată cu asta, şansa oricărei negocieri fu definitiv compromisă.
Motoarele maşinilor torceau uşor, şi peste acest sunet răzbătu zgomotul portierelor deschise şi lăsate aşa. Şi cel al paşilor pe pietriş. Gibson aruncă
prudent o privire peste marginea tocului ferestrei. Se apropiau două persoane, cu siluetele profilate în lumina farurilor, care aruncau umbre lungi, distorsionate. În spatele vehiculelor se aflau alţi oameni, dar nu putea să-şi dea seama câţi.
O voce aspră ca un şmirghel îi anunţă pe cei din interiorul casei că intruşii erau de la FBI. O urmă de accent de Kansas se distingea în glas.
– Jenn Charles! Daniel Hendricks! Ieşiţi afară! Avem mandate de arestare pe numele voastre.
Un minut se scurse în deplină linişte. Gibson îi auzi pe Jenn şi pe Hendricks consultându-se în şoaptă. Billy se izbea încet cu capul de vasul de WC. Gibson se apropie deplasându-se pe vine şi puse o mână pe ceafa tânărului, pentru a-l împiedica să-şi mai mişte capul. Agentul strigă din nou, repetând ordinele.
