— Câte ceşti de rachiu de orez te-au obligat prietenii să bei, anh Hùng? l-am întrebat, desfăcându-i şireturile.
Unii dintre prietenii lui Hùng îşi distilau propria băutură, dar el nu bea. Deloc.
— Nu prietenii... Am fost chemat la o şedinţă. Hùng a mers împleticit până în dormitor. Felul în care vorbea mă făcea să cred că şedinţa nu a avut legătură cu şcoala unde lucra. Avea de-a face cu activităţile politice. Cu zece ani în urmă, după ce Việt Minh-ul ne-a salvat de Marea Foamete, Hùng a devenit membru ilegal al Việt Minh-ului, scriind manifeste şi documente, chemându-i pe concetăţeni să se unească pentru sprijinirea trupelor Việt Minh. L-am urmat pe Hùng în dormitor şi l-am ajutat să se întindă în pat. Tremura sub pătură; fruntea îi ardea. Dacă nu era beat, poate că-l prinsese vreun vânt nefast.
— Despre ce a fost şedinţa asta, anh? I-am strecurat o pernă mai moale sub cap.
— Mi-au cerut socoteală pentru ceea ce am zis. Aşa că a trebuit să le explic de ce avem nevoie de democraţie. De ce ar trebui să existe mai multe partide, astfel încât să putem organiza alegeri adevărate.
Opiniile lui Hùng nu erau un secret pentru nimeni. Era hotărât să dea o mână de ajutor la renaşterea ţării noastre din cenuşa războiului. Việt Minh-ul câştigase popularitate datorită eliberării Nordului, îl forţase pe împăratul Bảo să abdice şi apoi îi învinsese în 1954 pe francezi, în bătălia de la Điện Biên Phủ. Dar Hùng nu era încântat de faptul că Việt Minh-ul urmase calea comuniştilor chinezi şi ruşi, guvernând Nordul ca partid unic. Stalin, liderul comunist rus, trimisese deja milioane de ruşi în lagăre de muncă. Omorâse alte milioane pentru a-şi consolida puterea.
— Sunt convinsă că nu le-a plăcut ce le-ai spus, m-am încruntat eu.
— M-au numit trădător.
Şi-a dus mâna la stomac şi s-a ghemuit ca un crevete.
— Cine?
A închis ochii.
— Nu contează.
Mi-am pus mâna pe stomacul lui.
— Ce ai băut sau mâncat, anh?
— Ne-au servit cu suc făcut în casă.
A mijit ochii.
— Nu-mi dau seama ce era.
Mi-aş fi dorit ca fratele meu să fie acasă, dar îi dusese pe copii în vizită la rude. Când m-am dus în grabă în bucătărie să-i fac un ceai de ghimbir lui Hùng, am avut senzaţia că am bolovani legaţi de picioare. Cu doar o noapte în urmă, Công îi reamintise lui Hùng să aibă grijă, dar Hùng lovise cu pumnul în masă.
— Frate, a spus el, doar prin democraţie putem să ne asigurăm că n-o să existe abuzuri de putere.
Când m-am întors în dormitor cu ceaiul şi un prosop rece pentru capul lui, respiraţia lui Hùng era rapidă şi neregulată. A băut ceaiul, dar a cerut şi apă. I-am adus o cană mare. A dat-o pe gât.
— Mai vrei? l-am întrebat alarmată.
A dat din cap în semn că nu, iar febra încălzea prosopul pe care-l ţineam în mână.
— Lasă-mă să-l chem pe domnul Nguyên.
M-am ridicat, pregătită să plec în grabă după vindecător.
— Nu-i nevoie.
Hùng a ridicat privirea. Avea ochii ciudaţi. Pupilele îi erau mici, prea mici.
— O să... o să fie bine. Am nevoie doar de un somn bun.
Muşchii de pe faţă au început să-i zvâcnească.
— Avem nevoie de domnul Nguyên.
Am ieşit în fugă din cameră strigând.
Doamna TÚ a venit şontâcăind.
— Ce s-a întâmplat, Diệu Lan?
— Anh Hùng e foarte bolnav. Te rog să-l supraveghezi, mătuşico. Mă întorc repede.
Aş fi vrut să stau cu soţul meu, dar cu o zi în urmă doamna TÚ îşi scrântise glezna.
Am ieşit în fugă pe drum, rugându-mă în timp ce alergam. Am ajuns la casa vindecătorului, dar nu era de găsit.
— Sunteţi bine? m-a întrebat fiul său, Việt. Tatăl meu a ieşit cu prietenii lui.
I-am spus lui Việt despre Hùng.
— Haideţi să mergem să-l găsim.
Việt a luat cutia de lemn pe care tatăl lui o avea întotdeauna la el când îşi vizita pacienţii. Ne-am grăbit să ajungem în sat, alergând de la o casă la alta. Ne-a luat mult timp să-l găsim pe domnul Nguyên şi să-l conducem repede la mine acasă.
Când am intrat în curtea din faţă, am auzit vocea doamnei TÚ.