— Nu!
L-am împins deoparte.
— Te înşeli.
— Mi-ar fi plăcut, Hương. Am lucrat pentru el. Îl cunoşteam...
M-am retras din cameră. Am fugit, trecând pe lângă Tâm, părinţii lui şi Fantoma Afurisită. Am ţâşnit pe sub flori şi am ajuns pe drum.
— Hương... Hương...
Tâm era în spatele meu, iar vocea lui se ridica deasupra vântului. Dar am alergat mai repede. Nu mă puteam întoarce la el. Nu mai puteam să-l iubesc. Era sânge din sângele celui mai cumplit duşman al bunicii.
A doua zi am plecat la Hà Nội, mult mai devreme decât era planificat. Autobuzul era plin de oameni.
Mă simţeam pustiită. Mama a încercat să mă consoleze, însă cuvintele ei nu puteau să-mi alunge mâhnirea grea din inimă.
Oare Tâm ştia de Fantoma Afurisită şi nu-mi spusese? Mă minţise?
Ajunsă acasă, am aşezat pasărea Sơn ca pe altarul familiei. Am îngenuncheat şi m-am plecat, atingând podeaua cu fruntea. M-am rugat ca sufletul tatălui meu să se întoarcă acasă. Am acceptat în sfârşit că n-o să-l mai văd niciodată. Am acceptat în sfârşit că aceia pe care-i iubeam atât de mult îmi puteau fi luaţi într-o clipită.
Tâm a venit să mă vadă. Am refuzat să-l primesc. A început să mă urmărească pe drumul de întoarcere de la universitate. L-am ignorat. N-am spus nimic când mi-a zis că nu ştiuse nimic despre trecutul bunicului său. I-am răspuns la scuze cu tăcerea mea. Însă, oricât as fi încercat, mă trezeam murmurând numele lui Tâm ori de câte ori nu era alături de mine. Îmi era dor de discuţiile, de râsetele şi de certurile noastre. În acelaşi timp, mă temeam că, dacă l-aş fi primit pe Tâm înapoi, aş fi trădat-o pe bunica.
Vara a trecut, apoi toamna şi a sosit iarna. Tâm se apăra de frig, pedalând lângă mine. Îmi vorbea de parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Mi-a spus despre rezultatele cercetărilor lui; studia orezul. Fermierii din provincia lui plantau un nou soi, creat de el. Mi-ar fi plăcut să-i pot vorbi despre scrisul meu. Fără el, poeziile mele zăceau tăcute în întuneric.
Într-o zi rece şi ploioasă, Tâm nu mă aştepta în faţa clasei. Am rămas acolo, gândindu-mă că o să apară cu întârziere, zâmbetul lui luminând ploaia, iar cuvintele lui învăluindu-mă în căldura lor. A venit seara, dar el n-a apărut nici odată cu seara. Drumul spre casă era lung şi lipsit de culoare.
Timpul părea să se fi oprit. Îmi auzeam bătăile inimii. Tresăream la cel mai mic zgomot. Oriunde m-aş fi uitat, vedeam chipul lui Tâm, dar când întindeam mâna spre el dispărea în neant.
Au trecut şase zile. Pedalam singură spre casă. Iarna nu mi se păruse nicicând mai rece. Era mai frig decât în acel noiembrie din urmă cu mulţi ani, când mă ascunsesem împreună cu bunica de bombe, cu apa noroioasă până la brâu. Atunci mă temusem că voi muri. Acum mă îngrozea gândul că voi fi nevoită să trăiesc mai departe fără sufletul meu pereche şi cel mai bun prieten.
Pedalam încet prin cartierul meu tăcut, unde barăcile cu acoperiş de tinichea fuseseră înlocuite de case din cărămidă. Arborele nostru bàng crescuse mare.
Am împins bicicleta în casă şi am găsit-o pe bunica la masa din sufragerie, ţinând în palme ceva. Era atât de pierdută în gânduri, că nici măcar n-a ridicat privirea când am intrat.
M-am aşezat lângă ea.
— Ţi-e bine, bunico?
— Tâm şi părinţii lui... tocmai au fost la mine.
Şi-a desfăcut palmele. Un colier magnific.
Am întins mâna spre lănţişorul de aur. Rubinul îmi scânteia în palmă. Mi-am adus dintr-odată aminte de povestea bunicii.
— Străbunica avea asta în buzunar, am spus. Fantoma Afurisită i-a luat-o. E comoara familiei noastre.
Bunica a dat din cap.
— Omul acela îngrozitor l-a furat şi l-a păstrat în toţi aceşti ani. Abia înainte să moară i-a dezvăluit fiicei lui adevărul. Mama lui Tâm... a aflat despre colier şi a insistat să fie restituit familiei noastre.
— Fantoma Afurisită a murit, bunico? Când?
— Săptămâna trecută. Da... e mort. E mort şi păcatele lui nu pot fi întoarse. Fantoma Afurisită nu a făcut rău doar altora, Hương, a pricinuit suferinţă şi propriei lui familii. Pe fiică-sa o bătea cu sălbăticie. Mulţi oameni din satul nostru erau de părere că ea n-o să supravieţuiască bătăilor.
M-am gândit la mama lui Tâm, la zâmbetul ei şi la cuvintele ei blânde. Era o frumoasă floare de lotus care se înălţase dintr-un iaz mâlos.
Bunica a scuturat din cap.
— Când mi-a înmânat colierul, nu mi-a venit să cred. Ar fi putut să primească o avere în schimbul lui, dar a spus că e important să ajungă înapoi la noi. Mi-a spus că ar vrea să ne poată despăgubi pentru nedreptatea făcută de tatăl ei. I-am spus că nu e vina ei. A fost victima lui, ca şi noi.
Bunica m-a luat de mână.
— Hương, m-am tot gândit... Tâm n-are nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat. Pe vremuri credeam că sângele apă nu se face, dar sângele evoluează şi poate şi el să se schimbe. Oamenii tineri nu pot fi învinovăţiţi pentru ceea ce au făcut strămoşii lor.
A zâmbit.
— Tâm e un om bun, Hương. Am văzut că te face fericită. Azi mi-a spus că însemni totul pentru el şi că n-o să renunţe la tine.
— Aşa a spus?
— Da, în faţa părinţilor lui, iar asta spune multe, înţeleg că ţi-a fost greu. Dar mai ştiu şi că dragostea adevărată e rară şi, odată ce ne găsim adevărata dragoste, trebuie să o păstrăm. Hương, scumpa mea, ce încerc să-ţi spun e că, dacă vrei să continui să te vezi cu Tâm, ai binecuvântarea mea.
Din ochii bunicii radia o lumină. Până şi ridurile îi erau mai blânde. Mâhnirea dispăruse de pe chipul ei. Părea împăcată şi calmă; împăcată şi calmă precum Buddha.
M-am ridicat în picioare. Am ajutat-o pe bunica să se ridice. Am îmbrăţişat-o.
CÂNTECELE BUNICII MELE
