Când discuţia bărbaţilor era mai aprinsă, l-au dezlegat pe Công. I-au poruncit să le sărute picioarele. Când unchiul Công a refuzat, l-au lovit, făcându-l în toate felurile. Când au scos un coş de bambus cu capac – din cele folosite pentru transportul porcilor – am încercat să mă chircesc cât mai mult.
Aici a trebuit să mă opresc. În faţa mea, bunica îşi muşca buzele atât de tare, încât deveniseră albe. Îmi doream să pot face în aşa fel încât cuvintele să dispară, ca să nu-i mai provoace durere.
Dar privirea bunicii îmi spunea să continui. „Recunoaşte că eşti un moşier ticălos care îi exploatează pe ţăranii săraci!”, a strigat unul dintre bărbaţi la unchiul Công.
Dragul meu unchi a scuturat din cap, iar ei l-au împins în coş şi i-au pus capacul.
Urletele îmi gâlgâiau în gură în timp ce coşul era azvârlit în râu. „Spune că eşti un moşier ticălos şi o să-ţi dăm drumul!”, scanda gloata, scufundând coşul în mod repetat în apă.
Am încercat să mă eliberez de lângă copac. Voiam să-i sugrum pe rând cu mâinile goale pe toţi cei de acolo, dar frânghia mă ţinea locului. Până ca trupul neînsufleţit al unchiului Công să aterizeze cu o bufnitură lângă mine, pe pământ, ochii îmi secaseră deja de lacrimi. M-am zbătut, m-am întins în faţă şi am reuşit să ajung cu piciorul la el. L-am înghiontit de mai multe ori, fără nicio reacţie însă. Pe măsură ce timpul trecea, trupul lui a devenit rece şi rigid. Mort – unchiul meu, care avusese grijă de mine ca un tată. Mort – bărbatul care mă învăţase bunătatea şi hărnicia. Unchiul a fost ucis în faţa ochilor mei şi, cu toate acestea, nu puteam să fac nimic pentru el. Bărbaţii au continuat să bea şi să-şi strige sloganurile. Eram convins că m-au lăsat în viaţă ca să mă pedepsească în zilele care urmează, să mă dea drept exemplu tuturor sătenilor. Din când în când se ridicau, veneau la copac şi se pişau pe mine. Mă loveau şi râdeau de mine. Mi-am muşcat buzele până la sânge. Nu cunoscusem ura, nici măcar când mi-a fost luat tatăl, dar acum simţeam gustul urii pe limbă. Am jurat că, atât timp cât voi trăi, o să-i răzbun pe tata şi pe unchiul.
Târziu în noapte, bărbaţii s-au îmbătat atât de tare, încât au căzut grămadă în jurul focului care-şi sleise puterile, sforăielile şi fornăielile lor spărgând liniştea acelei ore. M-am zbătut, dar nu aveam nicio şansă să mă eliberez. Pe măsură ce focul se stingea, mi-am pierdut orice speranţă.
O voce blândă. Mi-a stat inima în piept. Domnul Hải şi fiul său veniseră după mine. S-au grăbit să mă dezlege, apoi m-au dus până la drum. Era o beznă ca de cărbune; nu ştiam unde mă aflu.
„Trebuie să pleci, Minh... fugi departe. Dacă rămâi aici, o să te omoare”, mi-a şoptit domnul Hải.
„Dar cu mama mea, cu familia mea cum rămâne? N-ar trebui să-i aştept?”, l-am întrebat.
„O să le spun că ai scăpat şi ar trebui şi ei să fugă.
Du-te acum, altfel o să te prindă.” Mâinile domnului Hải tremurau pe obrajii mei. „Mult noroc, Minh. Au o normă, câţi oameni să execute. Băiatul meu o să te conducă până la şoseaua naţională. Mă duc la mama ta.” Paşii lui au dispărut în noapte.
La şoseaua naţională, cuvintele imperioase ale fiului său îmi ţiuiau în urechi, spunându-mi să încerc să găsesc o ocazie, să fug repede.
După ce m-a îmbrăţişat de rămas-bun, am pornit cu paşi împleticiţi pe drum. Strigătele şi răpăitul tobelor din depărtare mă făceau să tremur din cap până-n picioare. Mi-am spus că trebuie să supravieţuiesc. Aveam aproape optsprezece ani. Puteam să-mi port de grijă. Trebuia s-o fac, dar o parte din mine mă implora să mă întorc acasă, să te caut, scumpa mea mamă, să vă caut, iubiţii mei fraţi, iubitele mele surori.
În timp ce rătăceam pe şoseaua naţională, am dat peste o familie catolică aflată la rândul ei pe fugă – domnul Cường, soţia lui şi cele două fiice ale lor. Reuşiseră să facă rost de permise de călătorie pentru şoseaua naţională şi îşi aşteptau căruţa trasă de bivoli. Văzându-mi rănile sângerânde provocate de frânghii, li s-a făcut milă de mine. Şi-au împărţit cu mine medicamentele, mâncarea şi apa. M-au întrebat ce s-a întâmplat şi s-au oferit să mă ascundă în căruţa lor. Ştiau că avea să fie periculos, dar au hotărât că a fost vrerea lui Dumnezeu să mă întâlnească şi că e de datoria lor să mă ajute, întorcându-mă spre satul nostru şi văzând doar frică şi moarte, i-am lăsat pe oamenii aceia să mă acopere cu paie. M-au înconjurat cu sacii în care-şi ţineau catrafusele şi au fixat deasupra mea o placă de lemn. Pe măsură ce mă îndepărtam de locurile natale, mi-am simţit membrele smulse de trup.
După mai multe zile de mers, familia domnului Cường a îndepărtat placa. Am ieşit la lumină şi mi-am dat seama că sunt în Hải Phòng, un oraş despre care domnul Cường zicea că e la vreo o sută douăzeci de kilometri est de Hà Nội. Am aruncat o privire spre drumul pe care tocmai veniserăm. Era plin de praf de cărbune. Am simţit că nu am niciun viitor acolo.
Domnul Cường mi-a spus că plănuieşte să traverseze graniţa pe mare şi să se îndrepte către Sud şi m-am hotărât să merg cu el. Sudul însemna să scap de comunişti. Imediat ce aveam să mă aşez undeva, aveam să vă dau de veste şi poate chiar să vă ajut să fugiţi. Gândul acesta m-a înveselit.
Domnul Cường era un negustor influent care cunoştea mulţi oameni în Hải Phòng. Unul dintre ei ne-a primit acasă la el. Când s-a lăsat seara, ne-a dus la o porţiune părăsită a râului, unde ne aşteptau un pescar şi barca lui. Am urcat în barcă, ne-am întins pe burtă pe podeaua umedă, iar pescarul ne-a acoperit cu plase şi a plecat cu noi vâslind.
Ziua începuse deja de ceva vreme când pescarul a îndepărtat plasele. Pe o apă imensă aştepta un vas gigantic, cu mici bărci de pescuit săltând în jurul lui pe valuri. Vasul era plin de oameni şi se pregătea să plece către Sud. Familia domnului Cường făcuse rost de bilete.
Domnul Cường mi-a spus să-l aştept şi a urcat la bord. La scurt timp după aceea a apărut pe puntea înaltă alături de un bărbat în uniformă albă. L-a convins că aş fi un muncitor puternic şi bun. Pe vas, am încărcat cărbune cu lopata în cuptoarele încinse. Lucram cu furie, încercând să mă epuizez, astfel încât să pot dormi în pauze. Nu exista cale de întoarcere, nici urmă de pământ la orizont, doar vântul, apa, soarele.
Ne-a luat mai mult de două săptămâni să ajungem la Nha Trang. Am părăsit vasul, negru de la praful de cărbune, dar cu inima luminată de o bucurie proaspătă. Mă împrietenisem cu Linh, fiica cea mare a domnului Cường. Ne jeleam împreună căminele pierdute, dar în acelaşi timp eram entuziasmaţi de viitorul care ne aştepta – un viitor fără teroare, credeam noi.
Guvernul din Sud încerca să-i încurajeze pe oameni să fugă din Nord. Asigura cazare gratuită şi sprijin material nordicilor sosiţi de curând. Am stat cu un grup de tineri, în acelaşi cartier în care stătea şi familia domnului Cường. În timpul zilei lucram ca muncitor pe un şantier. Serile, mergeam la cursuri. Voiam să obţin o slujbă bună, să câştig bani ca să vă pot aduce şi pe voi în Sud, dragă mamă, dragii mei Ngọc, Dạt, Thuận, Hạnh şi Sáng.
Mă trezeam adesea hoinărind în zona portului Nha Trang, zgâindu-mă la şuvoaiele de oameni care se revărsau din vapoare şi bărci. Speram că aţi putut să plecaţi în Sud, ca şi mine. Am scris multe scrisori, dar nu am găsit nicio cale de a le trimite. Nu mai exista un serviciu poştal care să lege Sudul de Nord. Nimeni dintre cunoscuţii mei nu şi-ar fi riscat viaţa ca să se întoarcă în Nord, Cu toate acestea, speranţa regăsirii noastre ardea înlăuntrul meu şi-mi lumina zilele negre.
Am terminat liceul, cu Linh alături. Mă duceam cu ea la biserică şi am găsit pacea ascultând cuvintele Domnului. Am descoperit o nouă tărie în credinţa mea. Am fost botezat şi am jurat să fiu un bun catolic.
Însă nu e uşor să fii catolic. Dumnezeu îmi cere să-i iert pe cei care mi-au făcut rău. Dar cum aş putea vreodată să-i iert pe cei care mi-au ucis tatăl şi unchiul şi mi-au distrus familia?
Am învăţat pe brânci, am intrat la facultate şi am absolvit-o cu diplomă de avocat. În ziua absolvirii, în timp ce prietenii mei râdeau, eu am plâns pentru că nu eraţi acolo pentru a sărbători alături de mine. Dar în prima zi în care am lucrat ca avocat practicant nu am plâns. Am zâmbit, pentru că ştiam că aţi fi mândri de mine.
Slujba mea era bine plătită şi am putut să mă împrumut de la bancă şi să-mi cumpăr o căsuţă. Prima mea casă, vă daţi seama?
Mi-ar fi plăcut să fiţi acolo la nunta mea. Linh arăta leit ca un înger. Fiul nostru, Thiện, s-a născut un an mai târziu, urmat de fiica noastră, Nhân. Ţi-ar fi plăcut să-ţi cunoşti nepoţii, mămico. Ei te cunosc bine, fiindcă le-am spus în fiecare zi poveşti despre tine. Nu voiam să-şi uite vreodată rădăcinile. Războiul s-a intensificat. Luptele se duceau acum la periferia oraşului nostru, dar uneori obuzele explodau la noi în cartier. Trăiam înfricoşaţi, pentru că oricine putea fi un agent Việt Cộng sub acoperire, ascunzând o grenadă în pantaloni sau în cămaşă.
Guvernul american îşi trimisese trupele să ne ajute şi eram convins că o să învingem Hà Nội-ul. Odată ce avea să se întâmple asta, primul lucru pe care aveam să-l fac era să mă întorc în sat şi să vă găsesc, îmi doream căderea comuniştilor şi totuşi, când am primit ordinul de recrutare, am fost uluit. Am ridicat privirea către Isus şi m-am rugat. Voiam să apăr libertatea de care ne bucuram în Sud, dar dacă plecam pe front aveam să înfrunt moartea şi poate că Linh avea să rămână singură cu copiii. Dacă plecam pe front, riscam să lupt împotriva fraţilor şi a surorilor mele.
Socrul meu a venit în vizită. Mi-a spus că ar fi greu să mă sustrag recrutării, dar că e pregătit să dea mită. Sau avea să dea mită ca să primesc o slujbă de birou în guvern. Din nefericire, regimul nostru din Sud era atât de corupt, încât aproape că puteai să cumperi orice cu ajutorul banilor. Dispreţuiam corupţia şi nu voiam să o susţin.
În noaptea aceea, pe când încercam să iau o hotărâre, mi-am adus aminte cât de albe erau panglicile funerare pe care le purtam pe cap în timp ce jeleam în faţa coşciugului tatălui nostru, cât de malefic râsul celor care îl omorâseră pe unchiul Công şi cât de amară ura al cărei gust îl simţisem pe buze. Şi mi-am adus aminte de promisiunea de a mă răzbuna.
Şi astfel, în 1971, am intrat în armata Republicii Việt Nam, ARVN.
O, fraţilor şi surorilor, a trebuit să fiu bărbatul care luptă pentru convingerile sale, dar am ştiut atunci că e posibil să vă întâlnesc pe front. Trecuseră şaisprezece ani, însă chipurile voastre îmi erau imprimate în creier. Dacă se întâmpla să ne întâlnim, aveaţi oare să mă împuşcaţi? Eu nu. Dar dacă vreunul dintre camarazii mei şi-ar fi ţinut arma îndreptată către fruntea voastră? Mi-aş fi omorât fratele de arme ca să-mi salvez fratele de sânge? Aceste întrebări au fost vii în mintea mea în cei patru ani petrecuţi în armată. Am scăpat de multe ori printre degetele morţii. Şi, cu toate că nu v-am văzut niciodată, s-a întâmplat adesea să mă găsesc lângă inamici morţi. În timp ce le priveam feţele şi le verificam lucrurile, mă temeam de ce e mai rău. Credeam că o să simt satisfacţie la vederea inamicului mort, dar, văzându-i, n-am simţit decât deşertăciune şi tristeţe. Mi-am dat seama că sângele vărsat nu poate să facă sângele să curgă iar în venele altor oameni.
Mă aşteptam să câştigăm războiul, dar americanii şi-au retras trupele la un an după ce am jurat credinţă să lupt alături de ei. Şi-au încălcat promisiunea de a ajuta la apărarea Sudului de invazia comunistă. Iar ARVN-ul nostru fusese slăbit de flagelul corupţiei. Când armata Nordului şi Việt Cộng-ul din Sud au câştigat bătălie după bătălie, comandantul meu a fugit cu un elicopter. Unii dintre camarazii mei s-au sinucis. Restul şi-au părăsit posturile şi s-au predat. În ziua în care oraşul meu de baştină, Nha Trang, a fost capturat, am plâns. Între timp îmi abandonasem armele şi mă întorsesem acasă. Am săpat un adăpost în spatele casei, unde să mă pot ascunde, dar, după mai multe săptămâni în care am trăit ca un animal, am ieşit la suprafaţă. Radioul ne spunea că noul guvern face eforturi în direcţia reconcilierii. I-au îndemnat pe toţi foştii soldaţi ARVN să se predea. Au promis că n-o să pedepsească pe nimeni. Au trimis foşti soldaţi ai ARVN la noi acasă să stea de de vorbă cu soţia mea şi cu copiii. Soldaţii aceia au spus că fuseseră trataţi bine; cei din Nord şi cei din Sud eram acum cu toţii fraţi şi surori.
Linh şi socrul meu m-au însoţit când m-am predat. Ne făceam griji că o să fiu arestat, dar ofiţerii care au vorbit cu mine au fost prietenoşi. M-au rugat să scriu un raport despre lucrurile pe care le făcusem în timpul războiului. După aceea mi-au spus să mă întorc acasă şi să mă prezint la ei în fiecare săptămână din următoarele trei luni şi că scopul acestei acţiuni e doar unul administrativ. În seara aceea am sărbătorit. Am decis că, imediat ce o să treacă cele trei luni, o să încerc să vă găsesc. Dar în viaţă nimic nu e sigur. În săptămâna următoare, când m-am prezentat în faţa autorităţilor, am fost urcat imediat într-un camion aglomerat, care m-a dus într-un lagăr de reeducare, aflat la multe ore distanţă de Nha Trang, undeva sus în munţi. Nu am avut nici măcar ocazia să-mi iau rămas-bun de la cei dragi.
Era un lagăr de muncă dur. A trebuit să smulgem tufişuri şi să săpăm terenuri pietroase pentru a le transforma în plantaţii de orez. Fără îngrijiri medicale şi suficientă mâncare, mulţi oameni au murit. Malaria era să mă răpună de mai multe ori. Însă ceea ce mă făcea să mă simt şi mai mizerabil era faptul că nu ştiam ce li se întâmplase lui Linh şi copiilor mei – sau oricăruia dintre voi.
Cei doi ani petrecuţi în lagăr mi s-au părut secole. Când am fost eliberat, am plecat acasă şi mi-am găsit soţia străduindu-se din răsputeri. Linh nu reuşea să-şi găsească o slujbă şi fusese nevoită să-şi vândă bijuteriile, hainele şi mobila ca să-i poată ţine pe Thiện şi Nhân la şcoală. Au fost etichetaţi drept Ngụy – „ilegitimi” – şi erau victimele unei discriminări extreme. În următorii doi ani nu puteam să-mi exercit drepturile de cetăţean. Nu puteam să muncesc. Nu aveam un act de identitate. Nu puteam să votez. În fiecare săptămână, timp de multe luni la rând, trebuia să mă prezint în faţa autorităţilor.
Socrul meu îşi construise un imperiu de afaceri în Nha Trang, dar a pierdut aproape totul după război. Cât am fost la închisoare, casele, bunurile şi afacerea lui au fost naţionalizate. El şi soţia lui au fost nevoiţi să petreacă un an în Noua Zonă Economică Lâm Dồng. Condiţiile de munte de acolo erau aspre şi în fiecare seară trebuiau să se adune şi să cânte cântece care ridicau în slăvi noul guvern. Într-o noapte, socrul meu şi-a luat soţia şi s-a furişat afară din colibă. Au evadat, s-au dus acasă şi au scos din pământ lingourile de aur pe care le îngropaseră în grădină. Şi-au cumpărat o barcă şi, în următoarele câteva luni, s-au pregătit în secret să traverseze marea până în America.
Avea să fie o călătorie periculoasă. „Dar prefer să mor decât să trăiesc viaţa celor nedoriţi”, mi-a spus socrul meu. Soţia mea şi copiii au hotărât să se îmbarce. M-au implorat să-i urmez, dar mintea mea era la Nord. Vă pierdusem deja o dată. Nu puteam să vă pierd a doua oară. Trebuia mai întâi să mă întorc după voi.
Să-mi văd soţia şi copiii plecând a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată.
