Tâm a fost întotdeauna acolo pentru mine. A fost, în mod consecvent, primul care mi-a citit poeziile şi m-a îndemnat să învăţ engleza. Sub lumina lămpii noastre cu ulei, mi-a stat alături, traducând cu mine ultima pagină a Căsuţei din inima codrilor. Şi acum, că povestea era din nou întreagă, îl auzeam pe tatăl Laurei cântând; într-un fel, tatăl ei semăna cu al meu.
— Tâm.
M-am trezit rostindu-i numele. Unchiul Minh şi bunica dormeau duşi. Era după-amiaza târziu, dar aerul era în continuare dogoritor.
Mama şi unchiul Đạt fuseseră până afară şi acum se întorseseră. În spatele barăcii, mi-au arătat toată mâncarea pe care o cumpăraseră. Mama a desfăcut o pungă de hârtie plină cu medicamente alopate. Fuseseră la spitalul local, încercând să-i convingă pe medicii de acolo să-l interneze iar pe unchiul Minh, dar nu era niciun pat disponibil.
Unchiul Minh s-a trezit şi a vomitat sânge. Mama i-a ascultat plămânii şi i-a dat pastilele. Bunica l-a hrănit cu terci. El s-a ţinut de nas şi a băut încă un bol cu fiertură din plante. Bunica a rămas lângă el, vocea ei devenind mai puternică.
— À à ơi, làng tôi có lũy tre xanh, có sồng Tô Lịch uốn quanh xóm làng... À à ơi...
Cântece de leagăn. Mi le cântase şi mie.
Unchiul Đạt s-a aşezat pe pat.
— Frate, ce pot să fac?
Unchiul Minh i-a atins picioarele de lemn.
— Îmi pare rău, a murmurat el.
— Şi mie îmi pare rău, frate. Ar fi trebuit să alerg după tine şi unchiul Công. Poate te ajutam când ai rămas singur pe malul râului.
Unchiul Minh a clătinat din cap. A apucat mâna unchiului Đạt şi şi-a dus-o în dreptul inimii.
A doua zi, unchiul Minh era neobişnuit de alert. A insistat să vorbească. Cuvintele lui erau lipsite de suferinţă, vorbea doar despre amintiri plăcute din copilărie, bucuria de a fi fiul bunicii şi frate pentru fraţii săi. Şi despre amintirile plăcute ale momentelor petrecute alături de familia lui din Sud. A insistat să ne aşezăm cu toţii lângă el, să-l ţinem de mână şi să-i povestim cât mai multe despre viaţa în Nord.
Când ne-a arătat fotografii cu soţia şi copiii lui, am plâns. M-am uitat la o poză în care unchiul îşi ţinea un braţ în jurul mătuşicii Linh, care râdea, iar celălalt în jurul verişoarelor mele frumoase, Thiện şi Nhân. Thiện Nhân însemna „om bun”. Unchiul meu a încercat toată viaţa să păstreze bunătatea cu care s-a născut şi speram că familia lui a reuşit să-şi poarte peste ocean speranţele şi visurile şi să le sădească în grădina noii lor case.
Unchiul Minh a obosit. A venit preotul şi s-a rugat pentru el.
— Fiul dumitale a împărţit toată viaţa povara crucii lui Cristos, iar acum este liber să i se alăture Lui în Rai, i-a spus bunicii.
A doua zi dimineaţa m-a trezit plânsul bunicii. Unchiul Minh zăcea tăcut în faţa ei, cu trupul neputincios.
Am îngenuncheat împreună cu unchiul Đạt şi cu mama lângă pat, cu mâinile pe piept. Bunica a închis ochii, lovind ritmic cu băţul clopotul de rugăciune.
— Nam MÔ A Di Đà Phật, Nam Mô Quan Thế Ấm Bồ Tát.
Ne-am rugat alături de ea.
Un zgomot. M-am întors. Foile de tablă au zăngănit când uşa s-a deschis, lăsând să se reverse lumina înăuntru. Am mijit ochii, privind silueta înaltă şi subţire.
Am sărit în picioare într-o clipită.
— Unchiule Sáng, ai venit! Bunica l-a cuprins în braţe.
— Îmi pare rău, mămico, a spus unchiul Sáng, dar ea l-a tras mai aproape de pat.
M-am uitat înspre drum, sperând s-o zăresc pe mătuşica Hạnh, dar privirea mea a întâlnit doar golul.
Stând în spatele unchiului Sáng, i-am observat pentru prima oară părul alb. M-am întrebat care sunt şuviţele încărunţite în timpul doliului pentru fiica lui moartă, care dintre ele îşi pierduseră tinereţea din cauza destrămării căsniciei şi care îşi schimbaseră culoarea din cauza fricii de Diavolul Agent Portocaliu. Până atunci nu-mi păsase, dar acum voiam să ştiu. Şi era timpul să aflu despre dedesubturile vieţii mătuşicii Hạnh, care ameninţau să o despartă de noi.
Când unchiul Minh a murit, mi-am luat carneţelul şi am ieşit în spatele casei. Lăsându-mă pe vine, i-am scris unui unchi de care n-am avut parte, care a fost o frunză luată de vânt care totuşi în ultima ei clipă se zbate încă să ajungă înapoi la rădăcinile sale. Am scris pentru bunica, care sperase că focul războiului o să se stingă, doar ca apoi jarul său să continue să o ardă. Am scris pentru unchii mei, mătuşa mea şi părinţii mei, neputincioşi în lupta fratricidă şi al căror război continua, indiferent că erau vii sau morţi.
FAŢĂ ÎN FAŢĂ cu DUŞMANUL
NGHỆ AN, 1980
M-am cufundat în moliciunea paielor uscate de orez, paiele de orez ale satului Vĩnh Phúc. Se desfăceau în jurul meu. Am inhalat parfumul lor vag şi am înţeles de ce, când îmi spusese povestea vieţii ei, bunica îl numise parfumul somnului ei.
Bunica, mama şi cu mine ajunseserăm în satul strămoşilor noştri mai devreme în acea seară. Domnul Hải, soţia lui, copiii şi nepoţii lor tocmai luau cina când căruţa noastră trasă de bivoli a oprit în faţa porţii. S-au bucurat să ne vadă şi ne-au invitat la masa lor simplă. În timp ce domnul Hải îmi punea orez în bol, m-am simţit copleşită. Cum aş fi putut vreodată să-i mulţumesc cum se cuvine că o scăpase pe bunica din mâinile Fantomei Afurisite şi îi salvase viaţa de sătenii furioşi?
Am stat de vorbă până târziu în noapte. Bunica i-a povestit domnului Hải despre călătoria noastră la Nha Trang şi despre unchiul Minh.
— Îmi pare rău.
Vocea domnului Hải tremura.
— Ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult... astfel încât Minh să se poată întâlni cu voi undeva pe drum când aţi fugit.
Mi-am muşcat buzele. Evenimentele turbulente ale istoriei noastre nu doar că i-au despărţit pe oameni, dar le-au şi imprimat un sentiment de vinovăţie pentru lucruri asupra cărora nu aveau niciun fel de control.
— Unchiule, ai făcut tot ce-ai putut, a spus bunica. Ne-ai salvat vieţile. Într-o bună zi, soţia şi copiii lui Minh o să se întoarcă, o să te caute şi o să-ţi mulţumească.
Nu aflaserăm nicio veste despre mătuşica Linh, Thiện şi Nhân, dar bunica era convinsă că supravieţuiseră călătoriei grele pe mare şi că o să încerce să dea de noi. Nu-i spusesem încă bunicii, dar eu şi Tầm căutam soluţii de a da de ei, folosindu-ne de fotografiile lor. Voiam să fiu ca bunica; să nu renunţ niciodată la speranţă.
Bunica sperase că unchiul Sáng avea să se schimbe, iar el nu o dezamăgise. Acum trecea din când în când pe la noi. Ne-a însoţit când eu, bunica şi mama am mers la Sài Gòn s-o vizităm pe mătuşica Hạnh. În timpul ultimei Sărbători din Mijlocul Toamnei, m-a învăţat să fac un lampion-stea pentru Parada Luminii.
