— Frate, te rog, trebuie să-l bei pe tot, a spus unchiul Đạt. Tratamentele lui Ngọc au făcut minuni pentru mine. Am băut cel puţin cincizeci de oale de fiertură şi uite ce puternic simt.
Şi-a flexat partea superioară a braţelor, plină de muşchi.
Unchiul Minh a chicotit, a tuşit, apoi a tras aer adânc în piept. S-a ţinut de nas, înghiţind fiertura cu sorbituri mici. Într-un final, a golit bolul. Am aplaudat toţi.
— Acum trebuie să te odihneşti.
Mama l-a ajutat pe unchiul să se întindă.
— Dormi. Vorbim când o să te simţi mai bine.
Ne-am aşezat în cerc pe podea, departe de pat.
— Vorbiţi încet, a spus mama.
Plicul stătea nemişcat în mâinile bunicii. Mătuşica Hạnh s-a întins după el. Când a deschis clapeta şi a scos paginile, din plic a alunecat altul, care părea vechi.
O scrisoare mai mică. Era adresată tot bunicii, dar pe aceasta era trecut şi numele expeditorului: Nguyễn Hoàng Thuận – defunctul meu unchi.
Bunica a făcut ochii mari.
— E scrisul de mână al lui Thuận, o, fiul meu, fiul meu!
Mama a sprijinit-o pe bunica de umeri, în timp ce pe mine m-a cuprins ameţeala.
— Cum naiba a ajuns la el? a dat glas mătuşica Hạnh întrebării care mi se zbatea necontrolat prin minte. Unchiul Dạt a aruncat o privire către pat. Unchiul Minh ne întorsese spatele, pe care pielea îi atârna. Mama a luat de la bunica scrisoarea unchiului Thuận şi ne-a citit-o cu voce tare.
Đông Hà, Quảng Trị, 15/2/1972
Dragă mamă, în pragul acestui nou an, Anul Şoarecelui, mă gândesc la tine, o, ce dor îmi e să fiu alături de tine, de fraţii şi surorile mele. Cât de dor îmi e să stau lângă oala cu bánh chưng care fierbe, cu parfumul acelor turtiţe de orez lipicios încălzindu-ne căminul. Ce mai faci, dragă mamă? Ce mai fac Hương, sora Ngọc şi sora Hạnh? Ai primit vreo veste de la fratele Đạt, fratele Sáng şi fratele Hoàng? Dacă nu ai primit, nu-ţi face griji. Sunt puternici şi abili. Curând o să se întoarcă şi ei acasă.
Mămico, am auzit că în Hà Nội bombardamentele se înrăutăţesc. Te rog să ai grijă de tine şi să stai în adăposturile subterane. Dacă poţi să pleci, pleacă. Du-te într-un sat unde să fii în siguranţă. Visez la ziua în care o să mă întorc acasă la tine, mămico. Pe tot cuprinsul Việt Nam-ului, sute de mii de mame îşi aşteaptă fiii şi fiicele să se întoarcă de la război. În seara asta văd ochii acelor mame şi ochii tăi luminând Raiul deasupra capului meu.
Cum sărbătoreşti Tết anul ăsta, mămico? Ai reuşit să cumperi orez lipicios şi carne de porc ca să prepari bánh chưng? Mai vând oamenii pe străzi ramuri înflorite de cireş? O, ce dor îmi e să privesc acele flori roşii şi roz dând pe dinafară din coşurile de bambus şi din portbagajele bicicletelor vânzătorilor.
Ţi-ar fi plăcut sărbătoarea Anului Nou aici în junglă, mămico. Azi am avut parte de un ospăţ cu peşte proaspăt prins din pârâu. Ţi-ar fi plăcut tàu bay-ul cu legume sălbatice pe care l-am gătit. Şi ce crezi că am găsit ieri pe drum? O ramură de mai galben. Florile lui îmbobocite îmi spun că războiul ăsta o să se termine şi că o să mă întorc în curând la tine, o să mă întorc la tine şi o să fiu iar copilul tău.
Mi-e dor de tine, mămico.
Fiul tău, Thuận p.s. Camaradul meu se duce în Nord cu o misiune, aşa că îi dau lui scrisoarea. Te rog să le spui lui Hương, Ngọc şi Hạnh că sunt la jumătate cu scrisoarea lor. Sper s-o pot trimite în curând. Lacrimile îmi înţepau ochii. Unchiului Thuận îi plăcuseră atât de mult turtele bánh chưng, încât insista întotdeauna ca bunica să le pregătească de Tết. De când el nu mai era, bunica nu le mai făcuse niciodată.
— Bietul meu frate. Ne-a iubit şi şi-a iubit viaţa, a spus mătuşica Hạnh.
S-a aplecat în faţă, de parcă ar fi lovit-o cineva în stomac.
— Oamenii ca el l-au omorât pe Thuận. A arătat cu degetul spre unchiul Minh.
— Hạnh!
Unchiul Dạt a apucat-o de braţ, trăgându-l în jos. I-a aruncat o privire bunicii, care ţinea scrisoarea unchiului Thuận în dreptul feţei.
— A luptat pentru armata din Sud, a şoptit mătuşa mea. Am aflat asta de la vecinii lui. Aşa că nu există decât o singură explicaţie pentru felul în care scrisoarea a ajuns în mâinile lui.
— Nu judeca înainte să cunoşti toate faptele. Bunica şi-a îndreptat umerii. A strâns plicul cel mare şi paginile necitite şi mi le-a dat.
— Hương, citeşte clar. Nu te opri până nu ajungi la sfârşit.
Oraşul Nha Trang, 16/12/1978
Dragii mei, mămica, Ngọc, Đạt, Thuận, Hạnh şi Sáng,
Vă scrie Minh. Scriu asta la douăzeci şi trei de ani după ce ne-am văzut ultima oară. Credeţi-mă, am început de multe ori scrisoarea asta, doar ca apoi s-o rup în bucăţi. Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să vi le spun, dar nu ştiam cum să încep. Cum aş putea să înghesui tot dorul meu pentru voi în micimea cuvintelor? Ar fi mai bine să vă vorbesc faţă în faţă, dar dacă n-am să vă mai văd niciodată? Thuận, am primit scrisoarea ta în 1972, la câteva luni după ce ai scris-o.
Ţinând cuvintele tale în mâini, am râs aflând că aţi supravieţuit cu toţii Reformei Agrare şi am plâns pentru că a trebuit să luptaţi în războiul ăsta sângeros, o, frăţiorul meu, ce mai faci tu acum? Đạt, Sáng, Ngọc şi Hạnh, a trebuit să plecaţi pe front? Aţi fost răniţi?
Mămico, cum ai reuşit să scapi de criminalii aceia? Îmi pare rău că nu am putut să te aştept şi să te iau cu mine în drumul meu spre Sud. Dacă aş fi făcut-o, poate că acum am fi cu toţii în America, trăind în libertate, ca o familie, o, cât de egoist şi laş am fost să fug după ce am evadat, fără să vă aştept. Fiind fiul cel mai mare al familiei, ar fi trebuit să am grijă de voi. Nu mi-am făcut datoria. Îmi pare foarte rău. Mult îndrăgita mea familie, s-au întâmplat multe lucruri din ziua în care ne-am despărţit. Poate că ar trebui să încep prin a-mi aminti prin ce am trecut eu şi unchiul Công în acea zi cumplită. Amintirea e dureroasă, dar trebuie să retrăiesc acele experienţe, fiindcă ele nu doar că m-au schimbat, ci explică şi motivele acţiunilor mele de mai târziu.
Era o zi liniştită şi smulseserăm buruienile de pe un petic al orezăriei, ţii minte, mămico? După ce ai plecat acasă să-l hrăneşti pe Sáng, am continuat să lucrez alături de unchiul Công. Dintr-odată au răbufnit voci care strigau.
„Cineva trebuie să fi prins un hoţ”, a spus unchiul Công, cu spatele aplecat mult deasupra orezului. Dar vocile se apropiau. Când mi-am şters sudoarea de pe ochi şi am ridicat capul, am văzut un grup de bărbaţi şi femei care ne atacau, înarmaţi cu cărămizi, cuţite şi bâte.
„Jos cu ticăloşii de moşieri!”, striga mulţimea, cu armele ridicate în aer.
Unchiul Công le-a cerut îndurare, dar acei oameni l-au doborât. În timp ce urlam şi dădeam din picioare, ne-au ţintuit locului, ne-au legat, ne-au bătut şi ne-au târât în sat.
Mămico, când te-am văzut m-am îngrozit. Tocmai te azvârleau de la înălţimea celor cinci trepte din curte. Pe măsură ce mi-au pus un căluş în gură, m-au luat de lângă casa noastră şi au defilat cu mine prin sat, frica m-a paralizat. Unchiul Công şi cu mine am fost nevoiţi să trecem prin ploaia de ouă stricate, pietre, bucăţi de cărămidă şi cuvinte de mânie. Sângerând, am fost duşi la râul din sat şi legaţi cu funii aspre de trunchiurile groase ale unor copaci.
Am îngenuncheat, însetaţi şi suferind de dureri insuportabile. Pe când încercam să mă eliberez, unchiul Công s-a aplecat spre mine. Nu putea să vorbească, dar i-am citit în ochi suferinţa şi dragostea pentru mine. În apropiere, cei care ne capturaseră au făcut un foc mare. Râdeau aspru, în timp ce mâncau, goleau sticle cu rachiu de orez, jubilau şi scandau sloganuri. S-au provocat unul pe celălalt să născocească cele mai rele pedepse pentru moşierii ticăloşi.
