M-am întors acasă singur. Am închiriat o ricşă, mă opream la colţurile străzilor şi aşteptam clienţii. Aşteptam, de asemenea, momentul în care o să vă pot contacta. Continuam să cred că lucrurile se vor schimba curând, că în curând mă voi putea întoarce în satul nostru. Din nefericire, persecuţiile împotriva celor ca mine au continuat. Dacă vă trimiteam scrisori sau mă întorceam să vă văd, v-aş fi pricinuit prejudicii grave.
Tânjeam să primesc veşti despre Linh, Thiện, Nhân şi socrii mei, dar nu aflam decât poveşti înfiorătoare.
Poveşti despre oameni care plecaseră cu barca, jefuiţi, violaţi şi ucişi de piraţi pe mare; poveşti despre bărci rămase iară mâncare, apă şi combustibil, răsturnate de furtuni. Nu puteam să fac nimic altceva decât să mă rog.
Când m-am îmbolnăvit, am încercat să mă conving că nu e ceva serios, spunându-mi că de vină e doar îngrijorarea. Apoi am vomitat sânge şi n-am mai putut să mă ridic. A trebuit să vând casa ca să-mi plătesc tratamentul.
Acum mă aflu în baraca asta, sperând să mă fac mai bine, mi-e dor să vă văd şi să vă spun cât am tânjit după voi.
Am încercat aşadar să explic motivele pentru care nu am putut să vă contactez mai devreme. Probabil că în minţile voastre arde o altă întrebare: cum a ajuns scrisoarea lui Thuận în posesia mea?
A fost un miracol.
S-a întâmplat în 1972, după un raid aerian. Unitatea mea cerceta o pădure în care se ascundea inamicul. Lângă craterul unei bombe, am găsit trupul neînsufleţit al unui soldat, a cărui uniformă purta însemnele comuniste. I-am percheziţionat rucsacul. Printre lucrurile obişnuite, am găsit un teanc de scrisori scrise de mână.
Trebuia să predau scrisorile superiorului meu, dar nu m-am putut abţine să parcurg adresele de pe plicuri. Adrese ale unor sate, districte, orăşele şi oraşe. Adresele unor mame, ale unor taţi, surori, bunici. Le-am citit rapid.
Dintr-odată, mi-a stat inima în loc. „Gửi Mẹ Trần Diệu Lan, 173 Phố Khâm Thiên, Hà Nội.” Scrisoarea îţi era adresată ţie, mămico, iar expeditorul era Nguyễn Hoàng Thuận – fratele meu. Am ascuns-o repede şi, imediat ce am rămas singur, am deschis-o, devorând fiecare cuvânt. Lacrimile mi-au năpădit faţa. În anii următori am ţinut scrisoarea în buzunarul de la piept. Îmi dădea speranţă pentru un nou miracol, acela al reunirii cu familia mea.
Aş fi vrut sà và întâlnesc în condiţii mai bune, pe când aveam o slujbă, pe când eram înconjurat de soţia mea iubitoare şi de copii. Dar, încă o dată, destinul m-a transformat într-un ratat, un om bolnav. Un om care nu are nimic de oferit, cu excepţia poverii suferinţei şi a durerii.
Mămico, Ngọc, Dạt, Thuận, Hạnh şi Sáng, dacă ne întâlnim înainte să mor, vă rog să găsiţi în voi tăria de a trece cu vederea înfăţişarea mea demnă de milă şi să vedeţi focul care arde în mine. Arde pentru voi, pentru strămoşii noştri şi pentru satul nostru. Arde, cerându-vă iertarea. Vă rog să mă iertaţi, căci nu am fost alături de voi. Vă rog să mă iertaţi, căci am luptat în război. Dar nu am luptat împotriva voastră, am luptat pentru dreptul meu la libertate.
Al vostru, întotdeauna,
Minh
Extenuată, am lăsat scrisoarea din mână. Nu-mi venea sà cred că unchiul Minh se hotărâse să devină soldat în ciuda şansei de a scăpa de recrutare. Pe de altă parte, suferise nedreptăţi. Iar el, asemenea unchiului Dạt, ura războiul.
Bunica s-a ridicat, clătinându-se ca o umbră spre pat.
— Poate că a minţit.
Mătuşica Hạnh i-a aruncat o privire lui Minh, care acum plângea în braţele bunicii.
— Poate că l-a omorât pe fratele Thuận. Aşa a pus mâna pe scrisoare. De asta n-a îndrăznit să ia legătura cu mămica.
— Thuận a spus că trimite scrisoarea printr-un camarad care călătoreşte în Nord, a zis unchiul Dạt. Asta corespunde cu ce a scris fratele Minh. Ştiu că fratele nostru cel mare nu ne-ar minţi niciodată. Ochii mamei s-au umplut de lacrimi.
— Dar a luptat alături de imperialiştii americani însetaţi de sânge şi alături de acei monştri...
— Sora mea, a fost un război stupid, a spus unchiul Dạt. Îţi aduci aminte de soldatul din Sud care te-a salvat? Şi de mitraliorul care mi-a cruţat viaţa? Nu toţi cei care au luptat în tabăra cealaltă au fost răi. Mama şi-a muşcat buzele.
— Surorile mele, a continuat unchiul, nu uitaţi cât de minunat s-a purtat fratele Minh cu noi. El ne apăra de bătăuşi. Îl mai ţineţi minte pe tipul care arunca în noi cu pietre în drum spre şcoală? Şi că fratele Minh l-a înfruntat pentru noi?
— A construit plute şi a vâslit cu noi pe iazul din sat, a şoptit mama. Odată, am vrut o floare gạo din vârful copacului, iar el s-a căţărat şi cules-o pentru mine. Creanga s-a rupt, a căzut... a căzut foarte rău. Am alergat la el şi l-am găsit râzând. Mi-a spus că a avut parte de un masaj pe cinste la fund. Mi-a oferit floarea, perfect intactă.
Acum plângea mai tare.
— Ăsta e fratele nostru cel mare, Minh, a spus unchiul Đạt. E fratele nostru. Să nu lăsăm nimic să schimbe asta.
— Amintirile astea din copilărie nu înseamnă nimic, a clătinat din cap mătuşica Hạnh. Chiar dacă nu l-a omorât pe Thuận cu mâna lui, camarazii lui au făcut-o.
S-a uitat la ceasul de la mână.
— Nu mai pot să rămân. Ultimul tren spre Sài Gòn pleacă în jumătate de oră.
— Dar abia am ajuns, au exclamat deodată mama şi unchiul Đạt.
— Nu mai pot să port nicio clipă povara acestei familii, a spus mătuşica Hạnh. Am încercat ani de zile să fac ce-i mai bine pentru toată lumea, dar nimănui nu-i pasă prin ce am trecut eu. Dacă fratele Minh e atât de grozav, spuneţi-i să-i înfrunte pe bătăuşii de la şcoala copiilor mei. Bătăuşii care le zic copiilor mei Bắc Kỳ ngu – „nordici proşti”. Bătăuşii care au spus că noi am invadat Sudul, lăsându-i pe părinţii lor fără slujbe.
— Îmi pare rău, Hạnh, a spus mama. De ce nu ne-ai spus niciodată despre lucrurile astea?
— Eraţi atât de absorbiţi de problemele voastre, sora mea. Şi ce-aţi fi putut face ca să mă ajutaţi, ha? Toată lumea crede că am o viaţă perfectă, dar viaţa nu e niciodată perfectă. Ştiaţi că, din cauza trecutului meu, soţul meu e nevoit să-şi demonstreze iar şi iar loialitatea faţă de Partid? E privit cu ochi vigilenţi. Dacă se află că fratele meu e un Ngụy, asta o să aibă consecinţe serioase.
— Hạnh, a spus unchiul Dạt. Înţeleg cum te simţi. Dar một giọt máu đào hơn ao nước lă – un strop din sângele familiei e mai important decât un iaz plin cu apă. E vorba de fratele tău, care e pe moarte.
Umerii mătuşicii Hạnh s-au lăsat.
— Aşa cum ţi-am spus, Tuấn m-a rugat să plec dacă fratele Minh e un Ngụy. I-am promis că aşa o să fac. Şi nu pot să-mi calc promisiunea.
Întinsă pe rogojină, am îmbrăţişat spatele bunicii. A plâns până când istoveala a învins-o. Mi-am lipit obrazul de cămaşa ei. Tremurul trupului ei mi-a uscat gâtlejul. Încercase din răsputeri să ne reunească familia, doar ca ea să se destrame iar. Probabil că mătuşica Hạnh urcase deja în tren. Oare continua să plângă la fel de tare ca atunci când ne părăsise? O invidiasem ani întregi şi-mi doream să fiu ca ea, dar acum ştiam că n-aş vrea să fiu în poziţia ei: sfâşiată între devotamentul ei faţă de familie şi cel faţă de soţul ei.
Pieptul unchiului Minh se ridica şi cobora ritmic. Ce-i trecuse oare prin minte când mătuşica Hạnh îşi luase rămas-bun? Mă aşteptam să o implore să rămână, dar el n-a făcut decât să-i strângă mâna, a zâmbit şi i-a mulţumit. Probabil că a ghicit motivul real al plecării ei, dar n-a întrebat-o.
Mă temusem că unchiul Minh a luptat pentru armata Sudului, astfel că scrisoarea lui n-a fost un şoc atât de mare pentru mine. Cu toate acestea, m-am întrebat dacă îl înfruntase pe tata pe front şi dacă el pusese minele care aruncaseră în aer picioarele lui Đạt.
Mi-ar fi plăcut ca Tâm să fie acolo cu mine şi să-mi spună că totul va fi în regulă. Dacă aş fi putut să mă sprijin pe umărul lui puternic, chiar şi pentru o clipă, nu m-aş fi simţit atât de zdruncinată.
